— Cu ce drept îi vorbiţi astfel, se repezi mânioasă Pulheria Alexandrovna, şi în ce fel să protestaţi? În virtutea căror drepturi? Credeţi că aş da-o pe Dunia mea unui om ca dumneavoastră? Plecaţi şi lăsaţi-ne în pace! Vina e a noastră, că am acceptat un lucru nelalocul lui, mai cu seamă a mea...

— Totuşi, Pulheria Alexandrovna, se înfierbântă Lujin turbat de furie, dumneavoastră m-aţi legat, odată ce mi-aţi dat cuvântul şi acum vi-l retrageţi... şi, în fine... în fine, am fost silit, ca să spun aşa, să fac nişte cheltuieli...

Această ultimă pretenţie se potrivea atât de bine cu firea lui Piotr Petrovici, încât Raskolnikov, care pălise din pricina mâniei şi a eforturilor de a se stăpâni, nu se mai putu abţine şi izbucni în hohote de râs. Dar Pulheria Alexandrovna luă foc dintr-odată:

— Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva e vorba de cufărul nostru? Păi, vi l-a adus conductorul pe gratis. Doamne, acum v-am mai şi legat! Gândiţi-vă bine la ce spuneţi, Piotr Petrovici, dumneavoastră ne-aţi legat pe noi, de mâini şi de picioare, nu noi pe dumneavoastră!

— Ajunge, mamă, te rog, ajunge! o imploră Avdotia Romanovna. Piotr Petrovici, fiţi bun şi plecaţi!

— Plec, dar mai am de spus un lucru! zise Lujin, nemaifiind deja deloc stăpân pe el. Mama dumneavoastră pare să fi uitat complet că eu m-am hotărât să vă iau, ca să spun aşa, în momentul când zvonurile care circulau prin oraş pe seama reputaţiei dumneavoastră se răspândiseră prin toată gubernia. După ce am ignorat opinia publică de dragul dumneavoastră şi v-am salvat reputaţia, puteam foarte bine să nădăjduiesc că voi fi răsplătit, ba chiar să cer recunoştinţă din partea dumneavoastră... Abia acum mi s-au deschis ochii! Văd eu însumi că am procedat poate extrem, extrem de nesăbuit ignorând ce se spunea în societate...

— Vrea să se-aleagă cu capul spart? strigă Razumihin sărind de pe scaun, gata să treacă la fapte.

— Sunteţi un om josnic şi rău! spuse Dunia.

— Nici o vorbă! Nici un gest! strigă Raskolnikov oprindu-l pe Razumihin, pe urmă, apropiindu-se de Lujin, spuse încet şi clar: Faceţi bine şi ieşiţi afară! Nici o vorbă mai mult, altfel...

Piotr Petrovici, cu chipul palid şi schimonosit de furie, se uită la el câteva clipe, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi, însă, în mod sigur, rar s-a mai văzut un om care să poarte în suflet o asemenea ură înverşunată precum cea pe care i-o purta el lui Raskolnikov. Pe el, şi numai pe el, îl socotea vinovat de toate. Totuşi, lucru curios, în timp ce cobora scările, încă îşi mai închipuia că nu era totul pierdut definitiv şi că, în ceea ce le privea pe doamne, situaţia era chiar „extrem, extrem“ de reparabilă.

~ III ~

Esenţial a fost faptul că, până în ultima clipă, nu se aşteptase nicicum la un astfel de deznodământ. Făcuse pe grozavul până la sfârşit, fără să-i treacă măcar prin cap posibilitatea că cele două femei sărace şi fără apărare ar putea să scape de sub autoritatea lui. La această convingere contribuiseră mult vanitatea şi acel grad de încredere în sine care poate fi numit cel mai bine dragoste pentru propria persoană. Piotr Petrovici, care izbutise să iasă din anonimat, se deprinsese să nutrească o admiraţie bolnăvicioasă pentru propria persoană, avea o părere foarte bună despre inteligenţa şi capacităţile sale şi, uneori, când era singur, îşi şi admira chipul în oglindă. Dar cel mai mult pe lume îşi iubea şi preţuia banii obţinuţi prin muncă şi prin diverse alte mijloace: ei îl puneau pe picior de egalitate cu tot ceea ce era deasupra lui.

Amintindu-i acum cu amărăciune Duniei că se hotărâse să o ia în căsătorie în ciuda zvonurilor urâte care circulau pe seama ei, Piotr Petrovici vorbise cât se poate de sincer şi chiar se simţise profund indignat de o asemenea „neagră nerecunoştinţă“. În acelaşi timp însă, când o ceruse în căsătorie pe Dunia, era deja absolut convins de absurditatea acelor bârfe, care fuseseră dezminţite în faţa tuturor chiar de către Marfa Petrovna şi care nu mai circulau deja de mult prin orăşelul ce trecuse cu înflăcărare de partea Duniei. Iar acum nici n-ar fi negat că ştiuse toate astea şi atunci. Asta nu însemna însă că nu îşi aprecia extraordinar de mult hotărârea de a o ridica pe Dunia până la el, socotind-o ca pe o faptă deosebită. Pomenindu-i acum despre asta Duniei, dăduse glas unui gând ascuns şi foarte drag lui, pentru care se admirase deja nu o dată, şi nu putea înţelege cum era posibil ca alţii să nu îi admire fapta. Când se dusese să-l viziteze pe Raskolnikov, intrase în odaie cu sentimentul că era un binefăcător ce se pregătea să îşi culeagă roadele şi să audă cele mai dulci complimente. Aşa încât acum, coborând pe scară, se considera, fireşte, mai mult decât ofensat şi nedreptăţit.

Dunia îi era pur şi simplu necesară; să renunţe la ea era ceva de neînchipuit pentru el. Încă de mult, de câţiva ani deja, se gândea cu plăcere la însurătoare, dar mai strângea încă bani şi mai aştepta. Se gândea, delectându-se în cel mai mare secret, la o fată bine-crescută şi săracă (negreşit săracă), foarte tinerică, foarte drăguţă, nobilă şi instruită, foarte speriată, care să fi trecut prin extrem de multe nenorociri şi care să se plece în faţa lui, una care să îl considere cât trăieşte drept salvarea ei, care să îl venereze, să i se supună, să se minuneze de el şi numai de el. Câte scene, câte episoade dulci nu-şi imaginase pe marginea acestui subiect ispititor şi plăcut, pe când se odihnea în tihnă după ce îşi