termina treburile! Şi iată visul atâtor ani aproape împlinit: era uimit de frumuseţea şi de educaţia Avdotiei Romanovna, iar situaţia ei neajutorată îl făcuse să se aprindă peste poate. I se ivise chiar ceva mai mult decât visase: era o fată mândră, de caracter, virtuoasă, mult mai educată şi mai instruită decât el (simţea asta), iar această fiinţă avea să-i fie recunoscătoare toată viaţa, ca o roabă, pentru fapta lui şi să arate o umilinţă plină de evlavie în faţa lui, iar el avea să fie stăpânul atotputernic!... Ca un făcut, nu cu mult timp înainte, după îndelungate chibzuieli şi aşteptări, se hotărâse în sfârşit să-şi schimbe definitiv cariera şi să intre într-o sferă mai largă de activitate, ca să pătrundă astfel încet-încet şi în societatea mai înaltă, la care visa deja de atâta vreme cu voluptate... Într-un cuvânt, se decisese să-şi încerce norocul la Petersburg. Ştia că prin femei se poate câştiga „extrem, extrem“ de mult. Farmecul unei femei strălucitoare, virtuoase şi instruite îi putea netezi în chip uimitor drumul, atracţia ei putea să-i fie de folos, să-i creeze o aură... iar acum, poftim, totul se năruia! Ruptura aceea neaşteptată şi revoltătoare fusese pentru el ca o lovitură de trăsnet. Era ceva respingător, absurd! Făcuse şi el un pic pe grozavul, nici nu apucase să spună ce avea de spus, doar glumise puţin, se ambalase, şi poftim ce sfârşit! Până la urmă, chiar o iubea în felul lui pe Dunia, îi era deja stăpân în visurile lui şi dintr-odată... Nu, mâine, mâine chiar, trebuie reparat totul, vindecat, îndreptat şi, ce-i mai important, trebuie făcut praf mucosul ăla arogant de la care se trăgeau toate. Îi veni în minte, tot fără să vrea şi cu o strângere de inimă, Razumihin... dar în privinţa asta se linişti repede: „Doar n-o să-l pună şi pe ăsta în rând cu mine!“. Cel de care se temea însă cu adevărat era Svidrigailov... Într-un cuvânt, avea să aibă mult de furcă...

...................................................................................................

— Nu, eu, eu sunt cea mai vinovată! spuse Dunia îmbrăţişându-şi şi sărutându-şi mama. Pe mine m-au ispitit banii lui, dar mă jur, Rodea, nici nu mi-am închipuit că e un om atât de nedemn! Dacă mi-aş fi dat seama mai devreme, nu m-aş mai fi lăsat ispitită pentru nimic în lume. Nu mă învinovăţi, frate!

— Ne-a izbăvit Dumnezeu! Ne-a izbăvit! bâiguia Pulheria Alexandrovna, dar parcă fără să ştie ce spune, ca şi cum nu pricepuse încă tot ce se întâmplase.

Erau bucuroşi cu toţii, după cinci minute chiar râdeau. Singură, Dunia, amintindu-şi din când în când cele întâmplate, pălea şi încrunta din sprâncene. Pulheria Alexandrovna nici nu şi-ar fi putut închipui că o să se bucure şi ea: o ruptură cu Lujin i se păruse, nu mai târziu decât de dimineaţă, o nenorocire fără seamăn. Cât despre Razumihin, el era încântat la culme. Încă nu îndrăznea să arate cât era de încântat, dar tremura din tot trupul, ca scuturat de friguri, parcă i se luase o povară de cinci puduri de pe suflet. Acum avea dreptul să le pună la dispoziţie toată viaţa lui, să le slujească... Ei, câte nu se puteau acum! Însă îşi alunga şi mai speriat gândurile şi îi era frică să dea frâu liber închipuirii. Numai Raskolnikov rămăsese pe locul lui, aproape posac şi chiar distrat. El, care stăruise din răsputeri ca Lujin să fie respins, acum părea mai puţin interesat decât toţi de cele întâmplate. Dunia se gândi fără să vrea că era încă foarte supărat pe ea, iar Pulheria Alexandrovna îl urmărea cu atenţie şi teamă.

— Ce ţi-a spus, Svidrigailov? întrebă Dunia apropiindu-se de el.

— A, chiar! strigă Pulheria Alexandrovna.

Raskolnikov înălţă capul.

— Vrea neapărat să-ţi dăruiască zece mii de ruble şi în schimb doreşte să te mai vadă o dată, în prezenţa mea.

— Să o vadă! Pentru nimic în lume! strigă Pulheria Alexandrovna. Şi cum are îndrăzneala să-i ofere bani!

Raskolnikov le repetă (destul de sec) discuţia avută cu Svidrigailov, sărind peste apariţiile Marfei Petrovna în chip de strigoi, atât ca să nu intre într-un subiect de prisos, dar şi pentru că simţea o adevărată oroare la gândul de-a vorbi mai mult decât era nevoie.

— Şi tu ce i-ai răspuns? întrebă Dunia.

— Mai întâi i-am spus că n-am să-ţi transmit nimic. Atunci a declarat că va căuta singur, prin toate mijloacele, o întrevedere cu tine. M-a încredinţat că pasiunea lui a fost doar un foc de paie şi că acum nu mai simte nimic pentru tine... Nu vrea să te măriţi cu Lujin... Dar, în general, vorbea destul de confuz...

— Dar tu, Rodea, cum îţi explici purtarea lui? Cum ţi s-a părut?

— Mărturisesc că nu prea înţeleg mare lucru. Îţi oferă zece mii de ruble, dar spune că nu e bogat. Declară că vrea să plece într-un voiaj şi după zece minute uită ce-a spus. Apoi, hodoronc-tronc, zice că vrea să se însoare şi că i se peţeşte deja o logodnică... Trebuie să urmărească el ceva, mai mult ca sigur ceva rău. Dar iarăşi, e cam greu de presupus că ar proceda atât de prosteşte, dacă ar intenţiona să-ţi facă rău... Bineînţeles, am refuzat în numele tău banii ăia, fără drept de apel. Una peste alta, mi s-a părut foarte ciudat şi... chiar... parcă dădea semne de nebunie. Dar e posibil să mă înşel; poate-i doar un escroc şi nimic mai mult. Se pare că moartea Marfei Petrovna l-a afectat serios.

— Dumnezeu s-o odihnească! exclamă Pulheria Alexandrovna. Am să mă rog mereu, mereu, pentru sufletul ei! Ce ne-am fi făcut noi acum, Dunia, fără aceste trei mii! Doamne, parcă ne-au picat din cer! Ah,