Furnicile n-au fost dintotdeauna stăpânii Pământului.

Odinioară, statutul acesta a fost disputat de alte specii care reprezentau alte moduri de-a gândi.

În urmă cu câteva milioane de ani, natura a mizat pe şopârlă. Până atunci, şopârlele nu erau decât nişte animale cu o talie potrivită; nişte peşti dotaţi cu labe.

Totuşi, saurienii aceştia nu încetau să se bată între ei. Din acest motiv, corpul lor a suferit încetul cu încetul mutaţii pentru a se adapta luptelor corp la corp, încât au ajuns, în cele din urmă, din ce în ce mai mari şi agresivi.

A avut loc o evoluţie morfologică: şopârlele s-au transformat în giganţi. Nu mai reuşeam să le omorâm, chiar dacă ne strângeam câte douăzeci, treizeci sau o sută. Şopârlele erau acum prea puternice şi atât de distrugătoare şi de numeroase, încât deveniseră cea mai mare putere animală terestră.

Unele erau atât de înalte, că depăşeau coroanele copacilor. Nu mai erau de-acum şopârle, ci dinozauri.

Domnia acestor monştri imenşi a durat vreme îndelungată, iar noi, în furnicarele noastre de pretutindeni, stăteam şi reflectam.

Dacă le învinseserăm pe cumplitele termite, ar fi trebuit să fim în stare să scăpăm şi de dinozauri ― aşa suna părerea care se emitea cam de peste tot. Şi, totuşi, comandourile noastre trimise împotriva dinozaurilor erau sistematic decimate.

Ne găsiserăm oare stăpânii? Deja, unele furnicare se resemnaseră să cedeze dinozaurilor controlul teritoriului de vânătoare, fugind de sub paşii lor şi trăind cu groaza obsedantă a duelurilor lor odioase, care făceau să se cutremure pământul. Până şi termitele îşi plecau mandibulele.

Atunci s-a întâmplat că o regină provenită dintr-un cuib de furnici magnans a lansat lozinca: Toate Oraşele unite împotriva monştrilor.

Mesajul era simplu şi a avut impact la scară planetară. Furnicarele au pus capăt luptelor interne. Nici o furnică nu mai avea voie să ucidă vreo alta, indiferent de specie sau talie. Se născuse Marea Alianţă Planetară.

Între oraşe au circulat soli cu misiunea de-a informa despre forţa şi slăbiciunile dinozaurilor. Animalele acelea păreau fără cusur, imbatabile, dar orice animal are un punct slab. Aşa a vrut natura. Trebuia deci să îl descoperim şi l-am descoperit. Defectul cuirasei dinozaurilor era anusul.

Era de-ajuns să-i invadezi prin poarta aceasta de intrare şi să-i distrugi din interior. Informaţia s-a răspândit la iuţeală.

Pretutindeni, legiunile furnicarelor s-au vârât pe traseul acesta vulnerabil. Cavaleria, infanteria şi artileria nu mai înfruntau acum gheare, labe şi dinţi, ci împroşcături de sucuri digestive, globule albe şi reflexe musculare.

Există relatări terifiante despre armatele care s-au aventurat pas cu pas în intestinele duşmanilor. Soldaţii luau un viraj după altul printr-un colon uriaş când deodată, din capătul tunelului, ţâşnea o ghiulea mortală: un excrement.

Luptătoarele fugeau, refugiindu-se în cutele intestinale. Uneori, câte un bolovan greţos rămânea blocat în vreun ungher. Alteori, se rostogolea şi spulbera toată armata, până la ultimul combatant.

Principalul adversar al legiunilor myrmicine a ajuns să fie constituit de materiile fecale. Câte mii de furnici nu au pierit lovite de o avalanşă de excremente mici şi tari! Câte n-au fost înecate de câte un torent de mizerie nămoloasă! Câte comandouri n-au fost asfixiate de gazele dintr-un singur pârţ!

Majoritatea legiunilor reuşeau, totuşi, să străpungă la timp tunelurile intestinale.

Atunci, sub asaltul minusculelor noastre semene, munţii aceia de carne sauriană se năruiau unul după altul. Fie că erau carnivori sau ierbivori, că erau echipaţi cu cozi dinţate, cu ace, cu ţepi, cu venin sau cu solzi blindaţi, nici unul nu rezista în faţa milioanelor de chirurgi infimi şi hotărâţi. O simplă pereche de mandibule se dovedea mult mai eficace decât un corn mai mare decât un copac.

Furnicile au avut nevoie de câteva sute de mii de ani pentru a-i masacra pe toţi dinozaurii.

Şi apoi, într-o primăvară, în zori, când s-au trezit, au băgat de seamă că zările erau libere. Nu mai existau dinozauri. Doar şopârlele mici fuseseră cruţate.

Chli-pou-ni îşi desprinde antenele şi, dusă pe gânduri, începe să măsoare în lung şi în lat Biblioteca chimică.

Aşadar Pământul a avut mai mulţi locuitori, care, rând pe rând, au vrut să facă pe stăpânii atotputernici. Toţi au cunoscut apogeul gloriei înainte ca furnicile să-i fi învăţat să fie mai modeşti.

Furnicile sunt singurii stăpâni adevăraţi ai Pământului. Chli-pou-ni se mândreşte la gândul că aparţine acestei specii.

Noi, care suntem atât de mici, ştim să-i zdrobim pe cei mari şi cruzi. Noi, care suntem atât de mici, ştim să chibzuim şi să rezolvăm probleme ce par insolubile. Noi, care suntem atât de mici, nu avem de ce să primim lecţii de la munţii însufleţiţi ce se cred fără cusur şi invulnerabili.

Civilizaţia furnicilor este singura care a dăinuit atât de îndelung, deoarece a ştiut cum să scape de toţi rivalii ei.

Suverana regretă că nu a studiat Degetele care trăiesc sub furnicar. Dacă ar fi ascultat-o pe 103 şi le-ar fi supus unui regim de observaţie, probabil că le-ar fi descoperit punctul slab, iar cruciada s-ar fi acoperit de glorie în loc să cunoască înfrângerea de acum.

Dar poate că nu e încă prea târziu! Poate că sub lespedea de granit au mai rămas, totuşi, câteva Degete în viaţă! Regina ştie cât de mult s-au străduit deistele ca să le trimită hrană.

Chli-pou-ni se hotărăşte să coboare în Degetărie pentru a discuta cu acest "Doctor Livingstone", atât de lăudat de spioanele sale.

193. CANCER

103 îşi dă seama că în lumea Degetelor se petrece ceva anormal. Acolo sus se agită nişte umbre. În aer pluteşte parcă un miros de moarte. Furnica întreabă:

Recepţie: E ceva în neregulă?

Emisie: Arthur a leşinat. Este bolnav. E atins de un cancer generalizat. O boală pe care nimeni nu poate să o vindece. Şi mama mea a murit din pricina ei. Suntem lipsiţi de apărare în faţa acestei maladii.

Recepţie: Ce este cancerul?

Emisie: O boală în care celulele proliferează într-un mod anarhic.

Pentru a-şi da răgazul de-a chibzui mai bine, furnica îşi spală meticulos tijele senzitive.

Recepţie: Cunoaştem şi noi fenomenul ăsta, dar nu este o boală. Cancerul vostru nu e o boală.

Emisie: Atunci ce este?

E pentru întâia oară când o fiinţă omenească a emis întrebarea "ce este", pe care 103 a