Am luat-o pe malul râului până la baia publică şi, când ne-am întors acasă, ne-am simţit mult mai bine. Am desfăcut sticla de vin şi ne-am aşezat pe verandă să bem.

  — Watanabe, vrei să mai aduci un pahar?

  — Da, aduc, dar pentru ce?

  — Vreau să bem pentru Naoko… nişte funeralii nu chiar atât de triste.

  Când i-am dat paharul, Reiko l-a umplut ochi şi l-a pus pe un felinar de piatră din grădină. Apoi s-a aşezat pe verandă, rezemându-se de stâlp, cu chitara în braţe şi a fumat o ţigară.

  — Adu-mi, te rog, şi o cutie cu chibrituri… cea mai mare pe care o găseşti.

  Am venit cu o cutie mare din bucătărie şi m-am aşezat lângă ea.

  — Ştii ce te rog? Să aşezi acolo un băţ de chibrit după fiecare melodie pe care o cânt. Vreau să-ţi cânt tot ce ştiu.

  Mai întâi a interpretat liniştit şi frumos melodia Dear Heart a lui Henry Mancini.

  — I-ai dat lui Naoko un disc cu melodia asta, nu? a zis Reiko.

  — Da, i l-am făcut cadou de Crăciun acum doi ani. Îi plăcea foarte mult.

  — Şi mie îmi place. Este atât de sentimentală şi de frumoasă!

  A reluat un pasaj înainte de a sorbi puţin vin.

  — Oare câte cântece o să pot cânta înainte de a mă îmbăta? Frumoase funeralii, nu? Şi nici măcar nu e atât de trist.

  Reiko a trecut apoi la Beatles şi a interpretat la chitară Pădurea norvegiană, Yesterday, Michelle şi Something. După aceea a cântat Here Comes the Sun şi apoi doar la chitară The Fool on the Hill. Eu mi-am făcut datoria, aliniind şapte beţişoare de chibrit.

  — Şapte melodii, zise Reiko, sorbind din paharul cu vin şi fumând iar o ţigară. Indivizii ăştia chiar ştiau ce înseamnă tristeţea vieţii şi blândeţea.

  „Indivizii ăştia” erau, desigur, John Lennon, Paul McCartney şi George Harrison.

  Reiko a inspirat adânc, a stins ţigara şi a luat iar chitara în mână. De data aceasta a interpretat Penny Lane, Blackbird, Julia, When I'm 64, Nowhere Man, And I Love Her şi Hey Jude.

  — Câte melodii s-au făcut?

  — Paisprezece, am zis.

  A oftat şi m-a întrebat:

  — Tu nu vrei să cânţi nimic?

  — Eu nu prea ştiu cânta.

  — Nu-i nimic, chiar dacă nu ştii.

  Mi-am adus chitara mea şi am cântat Up on the Roof, cum m-am priceput. Reiko a făcut pauză de o ţigară şi a mai sorbit puţin vin. Când am terminat, m-a aplaudat din toată inima.

  Reiko a interpretat apoi, extrem de frumos, o adaptare pentru chitară a piesei Pavanne for a Dying Queen de Ravel şi Claire de Lune de Debussy.

  — Aceste două melodii mi le-am perfecţionat după moartea lui Naoko, a spus Reiko. Până în ultima clipă copila asta nu a depăşit faza sentimentalismului în muzică.

  A cântat apoi câteva cântece de Bacharach: Close to You, Raindrops Keep Falling on My Head, Walk On By urmate de Wedding Bell Blues.

  — Douăzeci de melodii, am anunţat-o eu.

  — Parcă aş fi un tonomat uman, constată Reiko, amuzată. Dacă m-ar vedea foştii mei profesori de la conservator, ar fi şocaţi, cred.

  Reiko a continuat să cânte, să bea şi să fumeze. M-a delectat cu aproape zece bossanova, cu Rodgers & Hart, Gershwin, Bob Dylan, Ray Charles, Carole King, The Beach Boys, Stevie Wonder, apoi cu melodia Să păşim privind în sus32, cu melodii ca Blue Velvet, Green Fields. Din când în când închidea ochii şi dădea din cap sau fredona.

  După ce s-a terminat vinul, am băut whisky. Am vărsat vinul care a rămas în pahar pe felinarul de piatră şi am turnat whisky.

  — La câte melodii am ajuns? a întrebat Reiko.

  — Patruzeci şi opt, am răspuns eu.

  Cea de a patruzeci şi noua melodie a fost Eleanor Rigby, după care a mai interpretat o dată Pădurea norvegiană.

  Reiko şi-a odihnit mâinile şi a mai băut nişte whisky.

  — Nu crezi că am cântat destul?

  — Ba da. Ai fost uimitoare!

  M-a privit drept în ochi şi mi-a spus:

  — Watanabe, te rog să uiţi funeraliile la care ai participat acolo. Ţine-le minte doar pe cele minunate de astăzi.

  Am aprobat-o din cap.

  — Uite, ţi-o cânt şi pe a cincizeci şi una.

  A fost fuga ei favorită de Bach. După ce a terminat, mi-a spus aproape şoptit:

  — Ce-ar fi s-o facem, Watanabe?

  — Ce ciudat! Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru.

  Am intrat în cameră şi am tras perdelele. În încăperea întunecată, ne căutam trupurile de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume. I-am scos bluza, pantalonii şi apoi chiloţii.

  — Am dus o viaţă ciudată, spuse Reiko, dar n-am crezut niciodată că o să-mi scoată chiloţii un bărbat cu nouăsprezece ani mai tânăr decât mine.

  — Preferai să ţi-i scoţi singură?

  — Nu, continuă, te rog, dar să nu te dezamăgească ridurile mele.

  — Îmi plac ridurile tale.

  — Mă faci să plâng, şopti ea.

  Am sărutat-o de sus până jos, având grijă să îi cuprind, cu limba, toate ridurile. Avea sâni ca de fetiţă. I-am mângâiat şi i-am prins sfârcurile în dinţi, apoi am băgat un deget în vaginul ei cald şi umed. Am început să-l mişc.

  — Ai greşit, Watanabe. Acela-i doar un rid.

  — Nu pot să cred că eşti capabilă de glume în asemenea momente!

  — Scuză-mă, spuse ea. Mi-e teamă. N-am mai făcut dragoste de mulţi ani. Mă simt ca o fată de şaptesprezece ani care intră în camera unui băiat şi se trezeşte, brusc, goală.

  — Ca să fiu cinstit, mă simt de parcă aş viola