Rămânând cu degetul în „ridul” ei, am sărutat-o pe gât, pe urechi şi i-am apucat un sân cu mâna cealaltă. Când i-am simţit respiraţia agitată şi gâtul tremurând, i-am desfăcut picioarele şi am intrat uşor.

  — Nu mă laşi însărcinată, sper. Te rog să ai grijă, bine? murmură Reiko în urechea mea. Mi-ar fi foarte ruşine să rămân însărcinată la vârsta asta.

  — Nu te-ngrijora! Relaxează-te!

  După ce am intrat de tot, ea a tremurat şi a scos un suspin. Am mângâiat-o pe spate, m-am mişcat încet, încet şi am ejaculat brusc, fără să mă pot controla. M-am agăţat cu amândouă mâinile de ea în timp ce sperma pulsa în căldura trupului ei.

  — Iartă-mă! N-am fost capabil să mă opresc.

  — Nu fi prost! spuse Reiko, dându-mi o palmă peste fund. Nu trebuie să-ţi faci probleme. Întotdeauna te gândeşti la chestia asta când te culci cu fete?

  — Cam da.

  — Nu e cazul acum. Hai, uşurează-te cât pofteşti! Ţi-a plăcut?

  — Grozav! De aceea nici nu m-am putut controla.

  — Nu e momentul să te controlezi. Bravo! Şi eu m-am simţit extraordinar.

  — Reiko…

  — Da.

  — Ar trebui să-ţi găseşti un iubit. Eşti magnifică şi e păcat să te iroseşti aşa.

  — O să mă mai gândesc, spuse ea. Mă întreb dacă se găsesc prin Asahikawa.

  Excitându-mă din nou, am intrat iar. Reiko îşi înăbuşea suspinele şi se răsucea sub mine. M-am mişcat încet, cu ea în braţe, stând de vorbă. Mi-a plăcut grozav să stau de vorbă cu ea în poziţia aceea. Dacă spuneam ceva amuzant şi o făceam să râdă, hohotele ei treceau parcă prin penis. Am rămas îmbrăţişaţi mult timp.

  — O, e minunat! exclamă Reiko.

  — Nici în mişcare nu e rău, am zis eu.

  — Hai, mai încearcă!

  Am ridicat-o puţin, am intrat adânc şi am savurat, din plin, senzaţia de mişcare în cerc până când am ejaculat iar.

  Ne-am împreunat trupurile de patru ori în noaptea aceea. De fiecare dată, Reiko rămânea în braţele mele, tremurând uşor, cu ochii închişi, suspinând.

  — N-am să mai fac lucrul acesta niciodată, spuse Reiko. O, Watanabe, te rog spune-mi că-i adevărat! Spune-mi că pot sta liniştită de-acum încolo, că am făcut amor ca să-mi ajungă tot restul vieţii.

  — Nimeni nu poate spune aşa ceva. Nu se ştie niciodată.

  Am încercat să o conving pe Reiko că avionul e mai rapid şi mai convenabil, dar ea a ţinut morţiş să meargă la Asahikawa cu trenul.

  — Îmi place să merg cu vaporul de la Aomori la Hakodate şi nu pot să sufăr să călătoresc prin aer, sublinie Reiko.

  Am condus-o până la gara Ueno. Ea îşi ducea chitara, iar eu îi căram bagajul. Ne-am aşezat pe o bancă de pe peron şi am aşteptat trenul. Reiko era îmbrăcată exact la fel ca atunci când sosise în Tokyo.

  — Chiar crezi că Asahikawa nu e un oraş prea rău? mă întrebă Reiko.

  — E frumos. O să-ţi fac o vizită în curând.

  — Zău?

  Am dat din cap.

  — Şi o să-ţi scriu.

  — Îmi plac scrisorile tale. Naoko a ars toate scrisorile pe care i le-ai trimis tu… Erau atât de grozave!

  — Scrisorile nu sunt, la urma urmei, decât nişte bucăţi de hârtie, am afirmat eu. Chiar dacă le arzi, ceea ce există în inimă rămâne, iar ceea ce e dat să dispară, dispare oricum.

  — Ştii ceva, Watanabe? Ca să-ţi mărturisesc adevărul, mi-e cam frică să plec la Asahikawa de una singură. Să-mi scrii neapărat. Scrisorile tale mă fac să te simt alături.

  — Dacă îţi fac bine scrisorile mele, o să-ţi tot scriu. Oricum, nu mai fi îngrijorată, te rog. Ştiu bine că oriunde te-ai duce, o să te descurci.

  — A, şi mai vreau să-ţi spun ceva. Am senzaţia că a rămas ceva în mine. Oare e doar iluzie optică?

  — O vagă amintire, am spus eu, râzând.

  A râs şi Reiko.

  — Să nu mă uiţi, a zis Reiko.

  — N-am să te uit niciodată.

  — S-ar putea să nu ne mai întâlnim, dar oriunde voi fi, îmi voi aminti de tine şi de Naoko.

  Am privit-o în ochi. Erau plini de lacrimi. Am sărutat-o fără să realizez că suntem pe peron şi că cei din jur rămăseseră cu ochii pironiţi pe noi. Nici nu-mi mai păsa, de fapt, de asemenea lucruri. Noi doi trăiam şi nu trebuia să ne gândim decât la viaţă.

  — Îţi doresc să fii fericit, mi-a spus Reiko în timp ce se urca în tren. Ţi-am dat toate sfaturile pe care aveam să ţi le dau. Nu mi-a mai rămas nimic de spus. Să fii fericit. Ia de la mine şi de la Naoko ce-am avut noi mai bun şi bucură-te.

  Ne-am dat mâna şi ne-am despărţit.

  I-am telefonat lui Midori.

  — Trebuie să stau de vorbă cu tine, i-am zis. Am să-ţi spun o grămadă de lucruri… o grămadă. Nu-mi doresc nimic altceva pe lume decât să te întâlnesc. Vreau să ne întâlnim şi să stăm de vorbă. Vreau să luăm totul de la început.

  Midori a tăcut multă vreme la celălalt capăt al firului. O tăcere lungă, lungă… greu de asemuit cu ceva. Mi-am lipit fruntea de geamul cabinei telefonice, am închis ochii şi am aşteptat. În cele din urmă, vocea lui Midori rupse tăcerea.

  — Unde eşti?

  Chiar, unde eram?

  Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii şi am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. „Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoşteam nimic… nici măcar direcţia. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.