şi cele mai mici – sunt un model fermecător şi pitoresc de prosperitate, de stabilitate; arhitecturi masive, ca nişte fortăreţe în piatră şi cărămidă, cu faţada continuă, monumente religioase (mănăstiri şi biserici ortodoxe străvechi, lăcaşuri romano-catolice, reformate, biserici fortificate) – totul în locuri foarte frumoase.

  Cine încearcă să şoferească vara prin ardelene, dimineaţa devreme sau pe-nserate, va trebui să aştepte, răbdător, trecerea spectaculoasă, fascinantă, copleşitoare a turmelor de mii de vaci, bivoli, cai, porci, capre, oi.

  Apoi, va conduce maşina pe şosele puţin circulate printre câmpuri de secară şi grâu, porumb şi cartofi, urmărind zborul berzelor şi crestele munţilor, pătate de zăpadă.

  Oamenii locului sunt gazde bucuroase şi înlesnite, ar fi păcat să nu încercaţi un rasol de viţel cu sos dulce de roşii, nişte clătite monumentale şi o supă cu găluşte, la Braşov, o cană cu lapte cald de bivoliţă, o bucată de slană cu ceapă roşie şi pâine proaspătă cu cartofi, la Făgăraş, un bulz şi o tigaie de rotogoale prăjite cu cartofi săraci în Mărginime, un sloi de oaie cu usturoi şi o farfurie de vâsli iuţi de Haţeg (toate udate cu celebrul rachiu tare de fructe, prefript). Gustaţi apoi, din mersul maşinii, o pomană a porcului la Aiud, cu pogăci şi vărzări, o varză ca la Cluj, o omletă cu creier la Oradea sau o tocană de purcel la Zalău, o mămăligă cu lapte şi caş la Sighet şi un gulaş ori un papricaş, în secuime, la Miercurea Ciucului ori la Sfântul Gheorghe.

  Şi, dincolo de ţuica întoarsă de prune şi rachiul (palinca, horinca, vinarsul, ginarsul) de fructe, descoperiţi mari vinuri, eleganta Fetească Albă, Feteasca Regală, lordovanul cel vesel, Traminerul cel Roz, Furmintul cel solemn, Rieslingul sec, Neuburger-ul, Muscatul Ottonel, prinţul de aur.

  Ardealul e o lume generoasă, din totdeauna nehotărâtă între răsărit şi apus.

  PÂINE CU CARTOF!

  O pâine dulceagă, cu gust bogat, preferată de ţăranii ardeleni şi bucovineni pentru că se poate păstra săptămâni întregi fără să se usuce

  * 1 kg cartofi * 100 g drojdie « 1 lingură sare

  2 linguri zahăr —1,5 litri apă caldă

  2 kg făină (Transilvania e ţara pâinilor „cât roata carului")

  * Drojdia se desface în puţină apă călduţă şi un pic de zahăr

  * Cartofii se fierb, apoi se cojesc cât sunt încă fierbinţi şi se sfărâmă pastă

  În covată, peste faină, se răstoarnă cartofii, drojdia, zahărul, sarea, apa caldă cât suferă mâna

  Se frământă bine, trebuie să iasă un aluat destul de ţapăn, se lasă să crească cam 1 oră

  Se presară cu făină tăvile (sau, la ţară, vatra cuptorului)

  Se formează pâini rotunde (sau de forma tăvii) şi se pun la copt, la foc potrivit, cam 1 ceas

  Respectul aproape mistic faţă de pâine a impus norme severe de comportament, „legi" nescrise, conform cărora aruncarea pâinii rămase de la masă sau chiar a firimiturilor echivalează cu săvârşirea unui păcat.

  Trasarea unei cruci imaginare pe pâine înainte de a fi tăiată, aşezarea pâinii cu partea „de vatră" întotdeauna în jos, aşezarea ei pe un ştergar neapărat alb şi curat (gest care nu se referă numai la igienă, d, mai degrabă, la crearea cadrului de puritate implicat de simbolistica pâinii), toate acestea fac parte din semantismul comportamentului faţă de pâine.

  Interdicţii speciale de viaţă tradiţională se referă la înţeparea pâinii cu vârful cuţitului sau lăsarea cuţitului înfipt în pâine, gest echivalent unei crime imaginare şi? de aceea, condamnat în mentalitatea populară.

  „Pâinea este om", străvechea credinţă care personifică pâinea (credinţă preluată de creştinism) îi conferă acesteia însuşirile unui organism viu, faţă de care se impune un anumit comportament, Prescripţii speciale se referă la gestul ruperii sau tăierii pâinii şi al împărţirii ei la masă, gest solemn prin care tatăl familiei marchează, în vechi tipare de viaţa tradiţională, începutul mesei, creând atmosfera emoţională caracteristică, unei ceremonii. Prima bucăţică (mai ales din pâinea de grâu nou) este considerată ofrandă pentru cei morţi şi trebuie aruncată ritual pentru aceştia.

  Ultima, numită şi „bucăţica norocului", „bucăţica puterii", concentrează, în gândirea populară, o putere magică de influenţare a viitorului copiilor, dar şl al adulţilor.

  Captarea acestei forte concentrată în ultima bucăţică exclude lăsarea ei pe masă, ea este mâncată în credinţa că, în acest fel, este asimilată întreaga energie benefică a pâinii.

  (din„Pasi spre sacru "-Qfelia Văduva)

  CIORBĂ ARDELENEASCĂ DE LOBODĂ

  500 g carne afumată • 1 poală de lobodă câţiva căţei de usturoi • 1 lingură de făină

  * 1 pahar lapte dulce • 1 ceaşcă lapte acru

  * 1 legătură mărar • 1 legătură pătrunjel _

  • Se fierbe carnea

  * Se grijeşte loboda, se taie fâşii * Se toacă verdeaţă şi usturoi

  Se desface făina în lapte dulce şi se drege cu verdeaţă şi usturoi

  Gând a fiert carnea se pune şi loboda în oală, să clocotească 10 minute

  Se adaugă fierturii laptele cu ce-i în el şi se lasă să mai dea câteva clocote * Se înăcreşte cu lapte bătut şi se dă la masă, cu mămăligă

  MITITEI ARDELENEŞTI l kg carne vacă (gât, coadă, antricot) * 500 g carne porc (pulpă) l vârf cuţit chimen pisat * 1 linguriţă boia l linguriţă cimbru uscat * 1 vârf cuţit ienibahar căpăţână usturoi » sare, piper, după poftă linguri smântână nefermentată (frişca) • 4 linguri supă carne

  Se toacă repetat carnea, de 3-4 ori, se sărează, se lasă să respire la rece 5 ore

  Se amestecă carnea cu restul bunătăţilor (mai puţin frişca) şi se mai toacă o dată şi iar se lasă 1 noapte, la rece, să se primească între ele

  Se freacă cu frişca, îndelung, să se înfoaie, acum sunt numai buni de jar, iar ca fagul de Năsăud nu ştiu vreun lămnuţ să ardă

  Renumit prin vinurile sale albe şi seci, deosebit de expresive, Ardealul e totuşi matca tăriilor de fructe, a rachiurilor dublu distilate din prune amestecate,