și-o stăpâni repede. Așa-s copiii când cresc mari și se înstrăinează. Parcă el n-a fost așa? S-a dus la înmormântarea tatălui său, dar nu s-a deranjat niciodată să-l vadă cât a zăcut, șapte săptămâni. Și doar era numai colea, al patrulea sat. Pe maică-sa, de câte ori vine pe aici, o cinstește cu rachiu dulce. Încolo parcă nici n-ar fi. Grijile și dragostea le păstrează cu zgârcenie pentru căminul lui. Atunci ce să se mire că pe Laura n-o mai dor durerile lui?... Asta-i viața. E tristă. Cine să-i schimbe rostul? Viața trece peste cei bătrâni, peste cei slabi. Viața e a celor tineri și puternici. Egoismul e temelia vieții.

Laura era însărcinată și se lăuda că are sarcină grea. Strâmba mereu din nas, se văita că-i vine rău și cerea povețe doamnei Herdelea cum să se pregătească pentru naștere... Ghighi se sfia în fața ei și-și potolea anevoie avânturile zburdalnice.

— Mult te-ai schimbat, îi zise cu o foarte ușoară imputare în glas.

— Da, simt și eu, răspunse Laura cu mândrie neascunsă. N-aș mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă și mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaște pe George atâta vreme!

— Și când te gândești că nici nu-l iubeai și că tata și mama aproape te băteau să nu-l respingi!

— Fiindcă aveam gărgăuni în cap și-n inimă...

— Dar Aurel? întrebă Ghighi deodată.

— Copilării de care râdem deseori cu George, zâmbi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu trăiește până se mărită. De aceea trebuie stârpite fumurile din mintea fetelor... Altceva e viața! adăugă ea cu o însuflețire subită, cu mâinile încrucișate pe pântecele ce i se rotunjea ușor sub halatul de lână, roșu și cu broderii negre. Și copilul, murmură apoi. Copilul! Parcă de-abia acuma am și eu o țintă în lume!

Se duse o singură dată în Armadia să vadă familia Filipoiu, nașii ei. Pe urmă, de-a treia zi, începu să se plictisească și să-i fie dor de George. A cincea zi se cărăbăni, luând și pe Ghighi, ca să fie alături de ea când îi va sosi ceasul. Ghighi umplu de plâns trei batiste la plecare. Laura însă nici nu lăcrimă.

Bătrânii răsuflară ușurați când au văzut-o dusă.

— Nu mai e a noastră, am pierdut-o! zise Herdelea rămas singur cu baba lui.

— Așa-s copiii cei răi și nesimțitori, mormăi dăscălița, strivind între gene două lacrimi de amar.

În vatră sâsâiau lemnele verzi puse ca să țină focul. De afară, pe geamurile ude, străbătea lumina cenușie, ploioasă, aducând în casă priveliștea câmpului zgribulit și pleșuvit, a satului oploșit sub pavăza bolbocirilor de fum albăstriu. Ceasornicul, agățat în perete sub portretul împăratului, țăcănea aspru, aproape amenințător. Herdelea, pe canapeaua veche, se uita gânditor pe fereastră, cu pipa stinsă în colțul gurii. Dăscălița, lângă cuptor, pe un scaun cu speteaza înaltă, cu brațele strânse pe piept, asculta dusă vâjâitul vântului de toamnă. Și amândoi parcă auzeau cum trece vremea peste ei, fără a se putea împotrivi, cutremurându-se doar uneori ca și când ar fi frig în odaie.

— Urâtă vreme! șopti într-un târziu învățătorul domol, înfricoșat parcă să nu deștepte sau să nu tulbure zgomotul surd și neîndurat al unei mașini ce nu se oprește niciodată.

Glasul lui însă păru doamnei Herdelea atât de dulce încât zâmbi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o înfrumuseța în ochii învățătorului care-i răspunse tot cu un surâs blând, resemnat. Și zâmbetele lor, unite, înveseliră îndată casa răspândind prin toate colțurile o căldură înviorătoare. Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, din tinerețea lor. Prezentul, cu nevoile și deșertăciunile lui, se topi ca un vis urât în vraja amintirilor... Herdelea se apropie de vatră, își dogorî mâinile la foc, mângâie obrajii zbârciți ai femeii lui, o sărută ușor pe frunte și zise oftând:

— Ei, băbucă, băbucă, tot noi bătrânii...

Un ciocănit aspru în ușă făcu pe Herdelea să sară fript, ca un îndrăgostit surprins de mama iubitei... În odaia plină de căldura trecutului intră, ca o vijelie care strivește tot în cale, Ion Glanetașu cu vestea c-a primit sentința.

2

Ion cerea mereu învățătorului să-l îndrepte cum să facă să ia asupra lui cele opt zile de închisoare. El era împăcat și nu-i păsa de condamnare. Se bucura chiar c-a scăpat de o grijă și se va putea ține numai de necazul lui cu Vasile Baciu. Fiindcă se fixase ziua înfățișării lor la judecată, Ion începea să aibă visuri urâte: ba că s-a bătut cu socrul său și a rămas dedesubt, ba că Grofșoru l-a părăsit și a trecut de partea lui Vasile, ba că Ana a cerut despărțenia și s-a mutat la tatăl ei, cu copil cu tot, lăsându-l pe el cu buzele umflate... Mai ales cel cu Ana i se înfipse în cap ca un șurub. Iar când Herdelea îi spuse c-ar fi rău dacă Ana s-ar despărți de dânsul, își schimbă purtarea față de ea, trecând deodată de la bătăi la mângâieri și răsfățuri, încât și vecinii se întrebară: ce-o mai fi plănuind feciorul Glanetașului?

Pe Ana însă dragostea lui n-o mai putea încălzi. Între dânșii parcă se ridicase un zid de piatră așa de înalt că nici o mână omenească nu l-ar mai fi putut dărâma. Acuma era pătrunsă până în măduva oaselor că ea nu e decât o unealtă în mâinile bărbatului în care-și pusese toată iubirea și chiar viața. Conștiința aceasta o făcea nepăsătoare. Trăia, dar fără nicio nădejde, privind viața ca o povară. Muncea din greu, neîncetat, ca o mașină stricată