ţâşni scântei tocmai spre colţul casei jos la tălpici; dacă ar fi ţâşnit de pe coş ar fi trebuit să ia foc acoperişul; şi acoperişul era de tablă şi cel mult la streaşină putea ajunge o scânteie; dar nu de la streaşină, ci de jos se aprinsese. Era limpede: cineva a dat foc casei.

Muierile îşi făceau cruce, obosite şi speriate. Se duceau acasă întrebându-se în dreapta şi în stânga cine ar fi putut să dea foc.

Singură în odaie – fetele şi Paraschiv şi Nilă dormeau tot afară – Catrina Moromete îngenunche în faţa icoanei şi începu să se roage. Ea bănuia cine a dat foc casei lui Bălosu. Îşi aminti de ceea ce îi spusese Aristiţa de după gard şi se gândi la Birică.

De fapt, nu Birică, ci chiar Polina, cu mâna ei, pusese focul; venise pe întuneric cu o sticlă de gaz şi fugise apoi prin fundul grădinii. Dăduse foc numai la un colţ. Tatăl şi fratele ei nu erau proşti să nu înţeleagă că dacă nu sting procesul contra bărbatului ei, le va aprinde toată casa. Lupta nu se mai dădea cu martori, ziua în amiaza mare, cum se întâmplase până acum, ci pe ascuns, noaptea pe întuneric şi cu o îndârjire mai mare şi mai primejdioasă ca înainte.

„Iisuse Cristoase, se rugase mama în genunchi, ne-ai apărat până acum, apără-ne şi de aici înainte. O fi el Paraschiv rău şi întunecat la suflet, dar gânduri de astea, Mântuitorule, ştiu că nu l-ai lăsat să aibă.”

 

XVIII

Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Câmpulung – Niculae era de-a dreptul fericit, reuşise la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidaţi – mama nu socoti că mai trebuie să-i mai spună şi bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă gândul acela că faţă de alţii, faţă de ai lui Bălosu de pildă, feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoşător cum i se păruse ei. Visele sunt vise, uneori visezi rău şi nu se întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, care ţi se cuibăreşte în suflet şi e numai al tău, venit din păcatele tale.

Catrina gândea astfel şi din pricină că Paraschiv se purta parcă mai bine cu ea, el arăta ca şi când s-ar fi temut ca mama vitregă să nu-l spună şi Catrina gândea că dacă lui Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nici ea n-are de ce să fie îngrijorată.

Ea nu se înşela, dar n-avea de unde şti că teama lui Paraschiv era de altă natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduri şi se temea că dacă mama vitregă vorbeşte, tatăl ar putea deveni bănuitor. În aceste zile el se arătă mai vorbăreţ şi mai vesel şi se interesă chiar de examenul lui Niculae, întrebându-l de câteva ori cu bunăvoinţă:

– Ei, şi acuma când te duci la şcoală, Niculae?

– Peste două săptămâni, răspundea Niculae şi mama auzea şi îşi spune că, deci, făcea bine tăcând.

În duminica următoare, însă, dimineaţă, intră în curte Jupuitu. Nu era „nimeni” acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se aşeză pe prispă şi porunci scurt:

– Să vie imediat aici!

Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea şanţului, şi veni repede acasă.

– Moromete, îl întimpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, plăteşte fonciirea.

– Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire şi se opri la distanţă, cu mâinile în şolduri.

Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la discuţie. Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea, însemna că a plătit-o toată; începea iar comedia şi agentul se săturase.

– Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plăteşti, mă întorc cu şeful de post şi-ţi iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!

Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această ameninţare. E drept că niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua şi pe el la rost perceptorul şi înţelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie şi să facă ce-o face să amâie plata până mai încolo... Trebuia să vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.

Plecă liniştit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă preţul grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă şi să plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n-avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna când îi venise mai bine.

– A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul din biroul său, care avea geamul deschis spre şosea. Se apropie de geam şi îl chemă pe Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!

Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mâna lui Moromete şi nici nu-i spuse să stea pe scaun.

– Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să vii cu Cocoşilă şi cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.

Moromete nu-i răspunse imediat şi Aristide îi întoarse spatele şi se duse la fereastră. Avea neplăceri.

Întâmplarea cu Ţugurlan se răspândise în tot satul şi de teamă să nu se repete şi cu alţii, trebuise să-i poruncească lui Tache să se poarte cu grijă cu oamenii. Nu izbutise nici şeful de post, care negase că i s-ar fi luat arma în ziua aceea şi legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă. Apoi, ce se întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? Nu înţelegea, nu credea că din pricina scandalului de la moară cu Ţugurlan. Ţugurlan nu plăcea la nimeni, era un om pe care îl înjurau mulţi, iar cei care nu-l înjurau puţin le păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână în urmă avusese loc o întrunire a ţărăniştilor cu Crâşmac şi nici la ei nu veniseră cine ştie ce partizani. Situaţia politică era turbure, circulau zvonuri ciudate despre legionari şi despre