faptul că partidele aveau să fie desfiinţate. Pretorul îi informase că legionarii aveau să se prezinte şi ei în alegeri şi că, spre deosebire de alte daţi, nu-i mai împiedica nimeni să facă propagandă. Aristide, care găsise într-o zi o broşură legionară printre cărţile feciorului său Tache şi citind-o se îngrijorase, îl întrebase pe pretor ce fel de program aveau legionarii şi pretorul îi spusese că nici el nu înţelegea nimic, dar că din moment ce era vorba de acei oameni care îl împuşcaseră pe Duca şi care umblau mereu cu pistoalele la ei, nici nu mai era nevoie să înţelegi. Toate acestea erau însă numai zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul liberal să lase puterea din mână, să se lase adică desfiinţat de către rege... Dar atunci de ce se zvonea? Dacă partidul liberal cădea, cădea şi el, Aristide. Cine l-ar mai fi ales?

– Ai? De ce zici că n-aţi venit la întrunire?

Şi se întoarse de la geam şi de astă dată se aşeză pe biroul său.

– Adică cum, se miră Moromete, veniră alegerile şi nu ne văzuşi pe noi votând?!

– Da, dar de ce n-aţi venit la întrunire?! Era foarte important să veniţi la întrunire, să vă vadă lumea pe toţi, pe dumnatea, pe Cocoşilă, pe Dumitru lui Nae... În fine, ce mai faci? Ai vândut grâul?

Privirea lui Moromete se lărgi.

– Ce te uiţi aşa la mine?! zise Aristide fără chef. Ştii de ce te întreb.

– Păi tocmai asta bag şi eu de seamă, doar nu ţi-o fi venit în gând să-mi ceri banii ăia, se îndoi Moromete.

– Ba chiar mi-a venit, zise Aristide tăios. Nu pot să vând grâul la preţul ăsta şi îmi trebuiesc bani.

– Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată întunecat şi hotărât. Cum o să vând?!

– Asta nu mă priveşte! replică primarul ridicând puţin glasul.

Era neprietenos şi se vedea că n-are de gând să ierte un om care nu-şi ţinuse promisiunile faţă de el. Îl împrumutase cu bani, dându-i clar de înţeles că, la rândul său, Moromete să redevină ceea ce fusese odinioară, omul său în politică. Moromete primise bani, dar nu vrusese să vină la întrunire.

– Nu mă priveşte şi nici nu vreau să am discuţie. Eu nu împrumut la nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din prietenie dar acum am nevoie de bani!

– Domnule...

– Moromete! îl întrerupse primarul şi îl fixă cu o privire cenuşie. Nu mă face să-ţi spun încă o dată că în trei-patru zile trebuie să vii să-mi dai banii. Bagă de seamă! îl ameninţă.

Moromete avu un gest fulgerător de a vârî mâna la brâu şi de a arunca îndată banii, dar mâna îi rămase încleştată acolo! Întâi că nu avea toţi banii, avea doar trei mii de lei, şi apoi din aceşti trei mii de lei două îi trebuiau pentru Niculae. Îşi plecă fruntea, se întoarse şi ieşi fără să dea bună-ziua. Pe coridor se clătină o clipă, dar îşi reveni. Îşi ridică fruntea şi se îndreptă spre uşa pe care scria perceptor.

Când intră, perceptorul îşi ridică privirea din hârtii şi se uită ţintă la el. Se uită doar câteva clipe; aşa cum arăta, cu mustăţile mari şi blajine, părea un om cumsecade care va asculta cu bunăvoinţă şi înţelegere ceea ce i se va spune; dar deodată el izbucni:

– Ce e, bă, ce cauţi aici, de ce nu-ţi plăteşti impozitele? Ce, bă, vreai să ţi le plătesc eu din buzunar?!

Şi se mai uită odată furios şi apoi, pufnind, puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris.

Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul perceptorului şi se aşeză pe un scaun în faţa lui.

– Dom’le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata că trebuie să strigi aşa la mine? Crezi că sunt surd?

Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna şi ştampila o hârtie şi arăta ca şi când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar dintr-un raft şi vârî acolo copia hârtiei pe care o ştampilase.

– Vasile! urlă el apoi spre o uşă închisă. Adu nişte apă, Vasile... şi îl înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi lui Moromete. Nu pot să te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.

Moromete însă începu să-i explice că era cu neputinţă să vândă acum grâul şi că dacă îl amână cu vreo trei luni...

– Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce bău cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniţi aici la mine, urlă el, parcă eu aş fi statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plăteşti, nu mie şi nu mai veniţi voi la mine de pomană! Du-te acasă şi vinde şi plăteşte că n-am ce să-ţi fac.

– Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.

– Bă! îţi iau vita din bătătură!

– Cu ce drept?

– Trebuie să plăteşti!

– Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ţi cere dumitale să-mi pui acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Aşteaptă până la iarnă, că statul are destui bani, nu ca mine care...

– Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul deodată cu alt glas, ca între ţărani. Anu ăsta Finanţele e mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să plăteşti. Scurt.

Moromete se ridică şi plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe drum însă se nelinişti şi se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la secretarul primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică, nu se putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai acuma când grâul...

– E cam groasă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică secretarul. Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu ştiu dacă... Stai aici, să vedem, că mie o să-mi spună.

Secretarul intră în biroul perceptorului şi se apleacă la urechea acestuia:

– Domn’ perceptor, mai amânaţi-l pe Moromete până după culesul porumbului. Vă rog