Mustăţile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris şi-şi aţinti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:

– Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieşi afară! Uite ici circulara 400 020. Ia şi citeşte... pe mă-ta de secretar!

Secretarul însă nu se sinchisea de toate aceste înjurături; rămase serios ca şi când ele nici n-ar fi fost pronunţate.

– Dom’ perceptor, vă rog eu! insistă el.

Perceptorul mormăi, cu fruntea în hârtii:

– Bine-bine! Vezi să nu te pomeneşti cu călimara asta în cap. Şi după ce mormăi astfel, deodată îşi ieşi iar din pepeni: Du-te, mă, dracului... pe mă-ta, Oprescule!

– Dom’ perceptor, vă rog eu! zâmbi de astă dată secretarul.

Perceptorul răspunse atunci prieteneşte, cu un glas binevoitor, ca între funcţionarii primăriei care îşi cunosc bine afacerile, se acoperă între ei şi se servesc unii pe alţii.

– Nu se poate, mă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici ordinul 400 020!

– Dă-l dracului de ordin, dom’ perceptor, dacă vreţi dumneavoastră!

Perceptorul sări în picioare cu ochii holbaţi; mustăţile îi tresăreau cu nervozitate:

– Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite!

Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, fără intervenţia secretarului, deoarece Moromete era unul din acei oameni care trebuiau consideraţi. Dacă unul ca Moromete nu-l vorbea de rău pe perceptor, acesta putea să-şi vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar fi fost cercetate de cineva, multe pensii neplătite, sau impozite plătite de două ori, sau impozabili omişi din roluri, ar fi ieşit la iveală. Perceptorul făcuse însă destul pentru de-alde Moromete, îi amânase şi-i păsuise cât se putuse de mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroşaseră şi trebuia neapărat să-i execute.

XIX

Întorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de mânie împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu nu i se mai părea deloc firesc. Preţul grâului răsturnase toate socotelile şi ideea că banii câştigaţi de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă şi acestuia, nu numai că nu mai era bună, dar comparată cu ameninţarea care se ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în buzunar, iar aici tatăl era silit să-şi plece fruntea în faţa trufaşului Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în cârciumi cu muierile?

Nici nu ajunse bine la poartă şi Moromete strigă:

– Paraschive, Nilă!

Paraschiv nu se arată îndată şi atunci Moromete strigă din nou, de astă dată cu o voce mai joasă, mai turbure:

– Paraschive, Nilă!

– Ce e, bă? răspunse Paraschiv apărând din fânar, unde dormea (noaptea fusese la fete). Ce-ai cu mine? era cam supărat că îi strica somnul. Ce strigi aşa?

– Bă, zise Moromete cu aceeaşi voce joasă, apropiindu-se cu paşi măsuraţi şi ameninţători de fânar, ce e cu Achim de nu trimite nici un leu? Ce face el acolo la Bucureşti de nu trimite nimic?

Luat fără veste, Paraschiv înlemni acolo sus şi în prima clipă nu fu în stare să scoată nici un cuvânt.

– Mă, tu auzi?

– Aud.

– De ce nu trimete?

– Cum nu trimete?! făcu Paraschiv buimac.

– Mă, tu eşti nebun? exclamă Moromete uluit şi Paraschiv îşi veni în fire. Înţelese din glasul tatălui că nu e nici o primejdie, că tatăl său era doar mânios, dar nu avea nici o bănuială.

– De ce să fiu nebun? zise el coborând încet din fânar. N-a fost vorba că când se întoarce o să aducă patru mii de lei?!

– Că când, o să se întoarcă mâncând, strigă Moromete. Aşa a fost vorba, dar vorba asta am spus-o eu! El trebuia să trimeată banii care a zis că-i trimete.

– Care bani a zis că-i trimete?

– Ăia care se lăuda! Ptiu! făcu Moromete spre pământ, detunând aerul cu glasul şi în aceeaşi clipă îi întoarse feciorului spatele şi porni spre poarta de la drum ca şi când l-ar fi chemat cineva. Acolo se opri şi aşteptă să se liniştească. Simţea că e nedrept, că la urma-urmei Achim n-avea de unde să ştie că preţul grâului a răsturnat toate socotelile şi că între timp se ivise Niculae cu şcoala lui.

– Ce adresă are Achim la Bucureşti?

– Adresa lui Achim la Bucureşti? întrebă Paraschiv, pălind. Nu ştiu, răspunse el, deşi ştia. Dar îşi dădu seama că nu foloseşte la nimic spunând că nu ştie, tatăl său va întreba la al lui Cătănoiu şi va afla. Mi se pare că suburbana Colentina, şovăi el, strada Nufărului. Mă duc s-o întreb pe muierea lui Cătănoiu. Dar de ce?

– Tu de ce crezi? zise Moromete cu dispreţ.

– Să trimeată bani?

– Nu, să trimeată oase. Să se ducă la Chitila, să-şi pună vreo două de gât şi să vă trimeată şi vouă să vă plimbaţi cu ele prin sat, de deştepţi ce sunteţi!

Moromete intră în casă. Mama era la biserică, fetele nu se ştie pe unde, numai Niculae stătea în pat şi citea absorbit, nu-l auzi pe tatăl său intrând.

– Tu ce faci aici, Niculae?

Niculae, întins pe burtă, cu călcâiele bălăgănind în aer, sări sus şi-i arătă tatălui o faţă speriată de întrebare, dar şi luminată de bucuria aceea a lui care nu-l mai părăsea.

– Citesc, tăticule! se rugă el şi tatăl, posomorât, îşi luă ochii de la el, se întinse în pat şi îi porunci să se ducă în altă parte să citească.

Nu credea că perceptorul va da curs ameninţării cu sechestrul chiar aşa cum spusese, adică azi sau mâine, dar peste o săptămână sau două era limpede că acest lucru se va întâmpla. Ce era cu ei? Înnebuniseră? Ei (perceptorul şi cei cărora le varsă acesta banii) nu-şi dădeau seama că oamenii aşteaptă un preţ mai bun pe grâu şi că neavând altceva ce vinde nu puteau plăti? „Asta e o crimă! exclamă Moromete cu glas tare, negru la faţă, dar totuşi cu ceva din glasul şi înfăţişarea cu care citea la fierărie dezbaterile din parlament. E o crimă faţă de poporul ăsta, de ţara asta!” adăugă el îndârjit.

– Moromete, ia ieşi, mă, până afară! strigă cineva din drum (era Cocoşilă). Mă, prostule, ieşi afară că ţi-ai uitat urma la poartă!

Moromete tresări. Pentru întâia