— Este o poză, explică Stephen. Poate cândva călătorul în timp a prezentat o imagine - cel puţin soţiei lui, mă gândesc. Îmi închipui că singurul lucru cunoscut atunci, care era în stare să ducă cu gândul la o fotografie, era oglinda. Deci, cum ar descrie cineva cuiva faptul că se uită prin vizorul unei camere video şi vede o scenă înregistrată? Ar spune că este ca şi cum te-ai uita într-o oglindă mică. Iar celălalt înţelege doar „oglindă” şi îşi închipuie cu totul altceva.

Mergeau în afara oraşului, în direcţia Hebron. Traficul se scurgea greu. De data aceasta în dreapta şoferului stătea Judith.

— Trebuie să spun... Toată dimineaţa m-am pregătit sufleteşte să mă aşez în beciul din Saad şi să număr bule de aer şi să aştept să-ţi faci din nou apariţia. Şi acum mergem afară din oraş, în deşert!

— Ei da, spuse Stephen. Uneori trebuie să fii flexibil.

— Aşadar, după părerea ta, călugării franciscani au mers pe urmele acestei legende. Ceea ce ar însemna nu numai că aveau cunoştinţă de „oglindă”, dar şi că au ştiut exact unde putea fi găsită.

— Da. Într-un astfel de tunel nu se sapă la întâmplare. Precis că nu cunoaştem întreaga legendă.

Ea se uită la el.

— Cum de eşti atât de sigur că au şi găsit camera video? Atât de sigur că nici măcar nu vrei s-o cauţi?

— Pentru că puţul ţinteşte atât de precis spre un anumit punct. Pentru că nu au căutat prin jur, ci au ştiut exact unde voiau să ajungă. Pentru că nu cred că azi ar mai exista această mănăstire fără acest sanctuar pe care îl păzesc acolo. Trecură pe sub un şir întreg de indicatoare mari de trafic care arătau că spre Hebron mergi înainte, că era vorba de zona autonomă palestiniană şi că în caz că vrei s-o ocoleşti, trebuie să te orientezi la timp după indicatoare. Ierusalimul se afla de-acum în spatele lor, în dreapta şi în stânga erau clădiri cu birouri şi zonă industrială. Şi, adăugă Stephen, pe un ton aproape cântat, uitând de el, încet, ca şi cum vorbea cu sine însuşi, pentru că o simt. Miros. Gust. Pentru că fiecare celulă a corpului meu ştie că această cameră video este acolo. Ascunzătoarea din spatele Zidului Plângerii este goală de cinci sute de ani.

Pe spatele indicatoarelor de circulaţie erau prinse camere video, una pentru fiecare bandă de circulaţie, care înregistrau traficul derulându-se în faţa lor. Imaginile pe care le înregistrau mergeau direct într-un computer extraperformant, în care funcţiona un software special, ultramodern de prelucrare a imaginilor, capabil să identifice în timp real toate numerele tuturor maşinilor care treceau prin faţa sa în pixelii imaginilor video şi să le transforme în semne şi cifre lizibile. Numerele maşinilor identificate, un torent continuu de date, se transmiteau printr-o reţea cuprinzând întregul oraş şi împrejurimile unui computer central al poliţiei, care stoca într-o bancă de date toate numerele auto semnalate împreună cu localităţile în care au fost reperate precum şi ora exactă a înregistrării. În afară de asta, compara fiecare număr de înmatriculare cu o tabelă de numere semnalate, în care, pe lângă un număr de alte date administrative stocate, se menţiona ce urma să se întâmple în cazul când autoturismul era reperat.

Numărul de înmatriculare al jeepului Cherokee cu care mergea Stephen era stocat deja de o zi în această tabelă. Ca indicaţie de acţiune era recomandat: alarmă silenţioasă. La nici şaizeci de secunde după ce camera video înregistrase imaginea vehiculului, pe ecranul ofiţerului de serviciu începu să clipească informaţia.

*

De data aceasta era altă secretară care-i aduse lui Kaun telefonul, în timp ce ei toţi meditau asupra unui plan de format mare al Muntelui Templului. Mogulul mass-mediei asculta cu mină serioasă.

— Mulţumesc, spuse el apoi. Mulţumesc mult, Jehuda. Shalom.

În ochii lui apăru o sclipire flămândă când întrerupse legătura.

— Ryan, adună-ţi oamenii, spuse el. Foxx merge în direcţia Hebron. Scoase un bileţel din buzunar. Are un Jeep Cherokee albastru-închis, numărul de înmatriculare este... La naiba, nu pot citi asta. Poftim. Îi întinse bileţelul.

Ryan privi hârtiuţa mototolită vizibil şocat.

— De unde ştiţi asta? Kaun savura momentul.

— A fost simplu. Prin numărul maşinii pe care Foxx a lăsat-o la muzeu am aflat firma de la care a închiriat-o. Ea mi-a spus ce maşină foloseşte el acum. Şi cu aceasta a trecut acum o jumătate de oră prin faţa unei instalaţii automate de control a poliţiei.

— Astea toate le-am încercat şi eu, dar nu au vrut să-mi dea informaţii...

— Relaţiile. Şeful poliţiei a fost atât de amabil să ordone o urmărire silenţioasă, care acum va fi revocată ca fiind greşită. Oricum nu poate să ordone urmărirea lui până în Hebron, deoarece acolo Foxx cade sub incidenţa poliţiei palestiniene. Îi întinse telefonul lui Ryan. Bănuiesc că acum veţi avea nevoie de el.

Ryan dădu din cap afirmativ.

— Şi o hartă a Israelului.

Shimon Bar-Lev îl urmări pe uscăţivul agent de siguranţă cu ochi mari şi gura deschisă, până ce se închise uşa în urma sa. Atunci îi căzu fisa.

— Asta înseamnă, constată el uşurat, că tema Zidul de Vest s-a terminat.

*

Ocoliră Hebronul pe o centură concepută larg, aparent nouă, dar îngustă, şi mergeau mai departe, tot mai departe. Treptat, locurile verzi în dreapta şi în stânga şoselei se răreau tot mai mult, iar privirea cădea pe o depărtare cenuşie şi prăfuită. Şi era foarte cald, sufocant de cald. Soarele urca tot mai sus. Şoseaua părea tot timpul să se afunde la orizont într-o apă sclipitoare, albastră, care evident nu era decât o iluzie optică, fratele mai mic al unei adevărate fata morgana.

Puţin înainte de Be'er Sheva, se vedea departe de şosea o formaţiune ciudată din oţel.

— Ia opreşte puţin, dădu Yehoshuah indicaţii de pe bancheta din spate.

Într-adevăr, când coborâră la marginea şoselei, puteau să audă muzică. Cum explică Yehoshuah serviabil, era un monument al eroilor, forjat din rămăşiţele tunurilor inamice bombardate şi construit ca o uriaşă orgă, ca să producă sunete de bocet, aproape omeneşti, atunci când vântul fierbinte al deşertului