adia peste dealul pe care era înălţat. Pentru o clipă nu se vedea nici o altă maşină în lung şi în lat şi nici vreuna dintre numeroasele autocisterne care duduiau încontinuu pe şosele. Stephen miji ochii spre bizara operă de artă şi, preţ de o bătaie de inimă, avu sentimentul macabru că ar vorbi morţii, că strigau avertismente inutile către urmaşi... Se întoarse într-o parte pentru a alunga această impresie.

— Mai departe, spuse el.

*

Eisenhardt simţi o nervozitate crescândă, un sentiment care îi amintea în mod fatal de tracul pe care obişnuia să-l cuprindă înainte de apariţiile publice, eventual la prelegeri sau interviuri. Dacă ar fi existat un moment în care ar fi necesar să-l avertizeze pe Foxx, acesta era acum. Evident pornise la drum pentru a ţine urma pe care o avea şi care lui Kaun nu-i era cunoscută şi precis nu bănuia că industriaşul ştia unde plecase.

Părăsi rulota în care oamenii de ştiinţă se sfătuiau neobosit. Fără un cuvânt de explicaţie. Kaun dispăruse de mult şi la sfârşit nu mai auzise decât vorbărie goală, dezbateri sterile, discuţii la masa rezervată clienţilor, un birt pentru antialcoolici nefumători.

Îl căută pe Ryan.

Îl găsi lângă maşina sa, stând în mod strategic cu un picior proptit în uşa deschisă a maşinii, cu telefonul la ureche. Pe capota maşinii se afla întinsă o hartă a Israelului. Suna extrem de dramatic, cel puţin ca războiul de şase zile.

Eisenhardt se opri la o oarecare distanţă şi aşteptă. Ce situaţie inedită! Tabăra în jur era goală şi părăsită, o scenă la sfârşitul reprezentaţiei - corturile strânse, aparatele în mare parte împachetate în lăzi -, iar acest bărbat stătea cu mica lui maşină roşie în mijloc comandând o armată invizibilă. Când pentru o clipă domni liniştea, se apropie şi încercă să-i atragă atenţia. Întrebă cât se poate de precaut dacă ar exista vreo posibilitate, cum ar putea el, Eisenhardt, să meargă încă odată la Biblioteca Americană, pentru că i-a venit o idee care ar merita verificată...

— Ah, domnule Eisenhardt, spuse Ryan, luă piciorul de pe prag şi se întoarse spre el, ca şi cum l-ar fi aşteptat. Vă transmit complimente din partea domnului Kaun. De azi contractul dumneavoastră este încheiat. Vă rog să vă faceţi bagajele, cineva vă va duce la aeroportul din Tel Aviv.

Scriitorul se uită buimăcit la omul cu ochi de oţel, ca şi cum i-ar fi golit o găleată de apă rece ca gheaţa în cap.

— Dar...

Înlăturat. Milionarul nici măcar nu considerase necesar să-i spună personal. Ca să nu mai vorbim de a-i spune la revedere sau chiar să-i mulţumească. Dar cum aşa...?

Ryan îl măsură fără milă.

— Domnul Kaun a avut impresia că în ultimul timp aţi contribuit doar foarte puţin la rezolvarea situaţiei. Şi, ca să fiu sincer, nu am putut să-l contrazic.

Eisenhardt deschise gura, dar gândurile îi zburau atât de înfricoşate prin cap încoace şi încolo, încât nu-i veni nici o idee ce-ar fi putut spune. În acelaşi timp pieptul îi era cuprins de un sentiment plumburiu, nenorocit. Dăduse greş. Într-un mod ciudat, sucit date fiind împrejurările, se simţea vinovat că nu răspunsese aşteptărilor. Da, era adevărat. În ultimele zile nu-i mai venise nici un şiretlic în minte. Kaun îl adusese aici ca să-i găsească străvechea cameră video, şi nu numai că nu i-o găsise, făcea chiar front comun cu cel care-i zădărnicise planurile lui Kaun.

Sună telefonul lui Ryan şi iar luă poziţia unui comandant. De fapt nici nu mai era ceva de zis.

*

Urmăritorii se apropiaseră odată foarte mult, destul de aproape, pentru a se asigura după numărul de înmatriculare că urmăreau maşina care trebuie şi apoi rămaseră mult în urmă. Ca un amator, tânărul student de colegiu din Maine, SUA optase pentru un autoturism care sărea în ochi. Putea fi distins fără probleme chiar de la mare depărtare.

— Tocmai am trecut de Be'er Sheva, anunţă bărbatul de pe locul din dreapta. Merge mai departe în direcţia Eilat.

— Okay. Continuaţi urmărirea, dar păstraţi distanţa maximă.

— Am înţeles. Către colegul său de la volan spuse, după ce întrerupse legătura: Ştii ceva? Până la urmă se dovedeşte că cei trei se duc să facă pur şi simplu o excursie pentru a face baie în Marea Roşie.

*

Deci nu se ridicase la aşteptări. Ei şi? Eisenhardt îndesă pijamalele în geanta de voiaj. Nu era problema lui. Magnatul mass-mediei credea că are de-a face cu o problemă strict logică. O problemă care putea fi rezolvată într-o cămăruţă liniştită, dacă stăteai să te gândeşti mult şi intens la ea. Ha! Prostii. Nu, nu avea ce să-şi impute. Făcuse tot ce-i stătuse în putinţă.

Scriitorul se uită în jur. Dacă asta era situaţia - de ce era atât de furios? Câştigase bine. Trăise o aventură interesantă. Adunase o mulţime de material, din care eventual se putea naşte un roman. Şi totuşi, era furios.

Pentru că se simţea exploatat. Unul cum era Kaun îşi închipuia că poate să-şi permită orice doar pentru că era bogat şi puternic.

— Şi ştii ceva? bombăni Eisenhardt în monologul său. Are dreptate. Realmente poate să-şi permită orice, pentru că este bogat şi puternic.

Asta era ce-l făcea să fiarbă de mânie.

Ceasul deşteptător. Era tot pe noptieră. Eisenhardt îl luă şi îl băgă adânc, sub cămăşi şi chiloţi, apoi se opri şi se uită la telefon, lângă care stătuse deşteptătorul.

Oare se ascultau chiar toate convorbirile? Foarte probabil. Oricum se păstrau toate numerele formate, cu ora şi durata convorbirii, fie şi doar pentru a putea verifica nota de plată a convorbirilor. În SUA, aceasta era practica uzuală în fiecare casă.

Era atât de liniştit! Propria respiraţie era cel mai mare zgomot. Şi ce dacă? Ce putea să i se întâmple? Va fi în avion, înainte să observe cineva că l-a avertizat pe Foxx. Puse mâna pe receptor. Plastic rece şi neted. Viaţă şi moarte. De asta era vorba? Nu. Era vorba dacă unul ca John Kaun putea face orice dorea el. Chiar şi afaceri cu descoperirea cea mai improbabilă din istorie.

Stephen Foxx era undeva pe drum, pentru a se opune magnificului mogul al mass-mediei. Poate din motive greşite şi poate cu mijloace ineficiente, dar o făcea.