Acest telefon putea fi hotărâtor. Şi nu şi-ar ierta-o niciodată dacă nu l-ar da.

Eisenhardt mai respiră încă odată adânc. Era în continuare atâta linişte, ca şi cum lumea de afară murise.

Apoi scoase bileţelul cu numărul de telefon şi ridică receptorul.

Firul era mort. Deja blocaseră telefonul său. De afară, cineva bătea cu pumnul în geam.

*

Negevul era altfel decât şi-l închipuise Stephen. Avusese în faţa ochilor o imagine de dune de nisip maiestuoase, unduind într-un galben strălucitor, care să se întindă de la un orizont la altul ca o mare încremenită în mişcarea ei, străbătută de caravane care mergeau de la o oază la alta. În loc de asta mergeau printr-un deşert de piatră cenuşie-închis, pârjolită, care mai degrabă semăna cu o privelişte selenară decât cu vreun loc pe Pământ, o haldă de moloz, care se întindea de la un orizont la altul, asupra căreia bătea un soare atât de nemilos, încât aveai impresia că îţi ţiuie urechile. Mărăcinişul negru, uscat, care putea fi văzut de-a lungul şoselei din când în când, era dovada perseverenţei vieţii, dar arăta aşa de jalnic, încât erai înclinat să dai câştig de cauză deşertului.

Cu cât mergeau mai mult prin pustietatea apăsătoare, cu atât mai incredibil i se părea lui Stephen că ar exista cu adevărat acea mănăstire despre care povestise tatăl lui Yehoshuah.

— Cum pot supravieţui oamenii aici? întrebă el brusc în liniştea care domnea în maşină de la Be'er Sheva încoace.

— Mai plouă din când în când, explică Yehoshuah. Rar şi puţin, dar plouă. Dacă aduni această apă în cisterne...

Nu-şi termină fraza. Nu suna deloc liniştitor. Locul potrivit pentru călugării care voiau să ducă o viaţă ascetică.

— Chiar plouă? Eşti sigur?

— În medie cam o sută de milimetri pe an. Evident că nu acum, vara. Dar aici există aceste wadis, nu-i aşa? Şi noi căutăm unul. Un wadi este o albie de râu uscată. La cincizeci până la o sută de ani plouă atât de tare, încât curge din nou apă în aceste wadis, unele devenind chiar râuri repezi - pentru câteva ore.

Stephen se uită înjur. Pietre, stânci, arşiţă.

— Din toate lucrurile incredibile pe care le-am auzit în ultimele zile, acesta mi se pare cel mai incredibil.

Şoseaua asfaltată îngustă şi neagră tăia cu ambiţie riguroasă prin peisajul stâncos neprimitor, tăia oblic peste coame de stânci şi traversa mici râpe şi adâncituri în foste fortificaţii. Din când în când se întindeau fire de înaltă tensiune în paralel cu şoseaua, şi acolo unde exista nisip, adus de vânt din Sinai, formau voaluri fine, galbene peste şosea.

Locul unde trebuiau să părăsească şoseaua nu era uşor de găsit. Prima oară cotiră prea devreme, ceea ce observară abia când, după mai mulţi kilometri de drum cu denivelări, ajunseră la o intersecţie, care după harta lor n-ar fi trebuit să fie acolo şi la care se afla un indicator cu două nume de localităţi cu totul greşite. Bifurcaţia corectă, câţiva kilometri mai încolo, abia putea fi identificată ca atare şi nici drumul neamenajat spre care ducea: se compunea doar din două benzi pline de gropi, care arătau ca şi cum cu douăzeci de ani în urmă trecuse odată un camion greu, pentru construcţii, de-a dreptul peste câmp. În porţiunile în care drumul nu putea fi deosebit de deşertul din jur, mâini doritoare să ajute aranjaseră pietre mari în dreapta şi stânga benzii de circulaţie, şi din loc în loc una dintre aceste pietre era însemnată cu vopsea albă. Dar, indiferent cine era răspunzător pentru aceasta, pornise destul de plictisit şi inconsecvent la treabă.

Viteza medie cu care înaintau scădea drastic. Mergeau de-a lungul unei coame abrupte, cenuşii-închis, de mărime maiestuoasă, iar în depărtare se vedeau nişte cămile, care probabil căutau ceva comestibil pe pământul pietros al deşertului, dar Stephen nu avea ochi decât pentru drumul plin de gropi. Ce bună fusese soarta cu el, când îi hărăzise un vehicul de teren! Cu micuţul Fiat ar fi fost pierduţi aici.

Din când în când opreau pentru a bea ceva. Departe de şosea şi de toate celelalte urme ale civilizaţiei, deşertul începu să-şi impună condiţiile, şi una dintre ele era, după cum explica Judith, să bea apă în mod regulat, şi anume înainte de a simţi sete.

— Un lucru e sigur, spuse Stephen când stăteau lângă maşină, într-o mare de căldură sufocantă, lăsând sticla cu apă să facă rondul, şi-şi dezmorţeau picioarele, dacă există această mănăstire şi aceşti călugări cu adevărat, atunci nu merg prea des la cinema.

Nimeni nu râse. Fusese oricum doar o încercare de a para apăsarea peisajului din jur care-ţi tăia răsuflarea şi îţi dădea sentimentul că eşti mic şi pierdut, la mila unor puteri mai înalte.

Se mai rătăciră de câteva ori, pierdură bifurcaţii abia vizibile, ajunseră în râpe fără o a doua ieşire şi trebuiră mereu să se întoarcă şi încercau din nou până ce în sfârşit văzură mănăstirea.

Se afla într-o mică porţiune defrişată, sub nişte stânci prăpăstioase care se îndreptau spre cer ca nişte degete de piatră, şi arăta, datorită zidurilor sale din piatră cenuşie-închis, realmente ca o ruină. Cândva existase desigur un turn, într-o parte, dar construcţia se dărâmase şi nu mai fusese niciodată refăcută. Deschizăturile iţite printre creneluri păreau să-i privească ameninţător. Nimic şi nimeni nu părea să locuiască acolo sus. Construcţia sumbră de pe şaua de stâncă se ridica izolată, ca o dantură iremediabil stricată.

— Poate au murit cu toţii de mult, spuse Yehoshuah. Vreau să spun, cine ar fi observat?

Stephen aprobă.

— Într-un fel te aştepţi la panouri de avertizare, pe care să scrie: Atenţie! Sfârşitul lumii în cinci sute de metri!

Urcară cu jeepul până ce ajunse să alunece pe grohotiş şi nu mai putură merge mai departe. Lăsară maşina acolo, luară la insistenţele lui Judith încă o dată o înghiţitură bună din sticlele de apă şi porniră să urce restul muntelui pe jos. Această porţiune se dovedi mai departe şi mai înaltă decât li se păruse la început, dar, mai ales, infinit mai istovitoare, în timpul cel mai scurt, hainele le atârnau picurând de sudoare de-a lungul corpului,