plămânii funcţionau ca nişte foale, iar bătăile inimii voiau pur şi simplu să le spargă ţeasta. Pietrişul sumbru de sub picioare înmagazinase căldura soarelui a întregii zile şi aproape că le ardea tălpile pantofilor.

„De fapt, de ce fac eu asta?” se întrebă Stephen la un moment dat şi întrebarea nu voia să-i mai iasă din cap, în timp ce continua să urce. Întrebarea revenea tot mereu şi în curând deveni ca o mantră, deveni ritmul în care se mişcau picioarele sale, iar urechile i se păru că distingeau această întrebare din zgomotele şuierătoare provocate de picioarele sale pe grohotiş. Judith, pe departe cea mai antrenată dintre ei, mergea neobosită în frunte, Stephen încerca degeaba să ţină pasul, iar Yehoshuah rămânea tot mai mult în urmă, înjurând şi bombănind, trebuind să facă pauze tot mai des.

În cele din urmă ajunseră sus. Stăteau aplecaţi, gâfâind, cu braţele proptite pe genunchi şi nu le venea să creadă. Un timp păru ca şi când construcţia nu avea nici un fel de legătură cu lumea exterioară, ca şi cum călugării s-ar fi zidit înăuntru cândva, dar în ultimul moment deveni vizibil un intrând îngust cât să încapă un om, care era închis de o uşă grea din scândură groasă, străveche.

— Ia priviţi, spuse Judith, prima care putu să stea din nou drept şi să vorbească. Ce privelişte!

Stephen nu putea să răspundă nimic, numai să ridice capul cu greu. Da, extraordinară privelişte. E clar. Stânci negre, stânci maro, stânci cenuşii, cât cuprindeai cu privirea, pietre şi stânci. Nici o aşezare omenească, în lung şi în lat nimeni. O grandioasă risipă de loc.

— Şi acum? întrebă Yehoshuah, când începură să respire toţi normal.

— Acum, spuse Stephen, batem politicos la uşă. Exact asta făcu. Evident că nu exista sonerie şi nici mâner de bătut în uşă sau vreun fleac modern asemănător şi, prin urmare, bătu cu pumnul puternic în poartă. Apoi făcu un pas înapoi şi aşteptă. Nu se întâmplă nimic.

— Nu-i nimeni acasă, comentă Yehoshuah. Stephen bătu încă odată, mai tare de data aceasta, şi strigă puternic:

— Alo? E cineva aici? Nu se mişcă nimic.

— Dacă într-adevăr nu mai trăieşte nimeni acolo înăuntru, raţiona Judith, trebuie să trecem peste zid.

— Da, spuse Stephen.

Contemplă construcţia. Clădirea era rectangulară, iar zidurile înconjurătoare aveau cam trei metri înălţime. Cel mult patru. La nevoie puteau fi escaladate cumva.

O frânghie. Ar fi trebuit să se gândească să ia o frânghie cu ei.

— Poate am venit pur şi simplu în afara orelor de vizită, îşi dădu cu părerea Yehoshuah. Vreau să spun că poate tocmai se roagă cu toţii...

— Ar putea măcar să pună un anunţ, mârâi Stephen, luă o piatră şi se apropie iar de uşa neagră, ca să se facă pentru a treia oară auzit.

Dar tocmai când ridică mâna să lovească cu piatra puternic în lemn, cineva dinăuntru trase zăvorul vizorului. Clapeta se deschise şi doi ochi bătrâni şi obosiţi se uitară suspicioşi la ei, măsurându-i, şi apoi bărbatul căruia îi aparţineau ochii spuse:

— Plecaţi.

Doar acest cuvânt şi clapeta se închise din nou, iar zăvorul fu împins cu un zgomot hârşâit înapoi la locul lui.

— Ce chestie! murmură Stephen uluit. Hei! ţipă el apoi peste zid. Am venit să vedem oglinda care a păstrat imaginea lui Isus.

Zidul întunecat se ridica în faţa lor ca bastionul unei cetăţi medievale şi rămase mut şi impenetrabil.

— Probabil că nu a înţeles ce ai spus, zise Yehoshuah.

— Cum aşa? întrebă Stephen. Tocmai a vorbit englezeşte.

— Ei da, spuse Judith, a spus leave. Asta nu e prea multă engleză.

— Bine. Atunci repetă asta încă odată în ebraică.

În momentul acesta se auziră iar zgomote în spatele uşii, altele, mai serioase. Un alt zăvor, mai mare, se mişcă în suportul său, ceva zdrăngăni, poate un inel de metal, apoi cineva începu să tragă de uşă dinăuntru. La început uşa se urni din loc, bârnele din care fusese făcută cu secole în urmă scârţâiau, apoi se deschise cu un scrâşnet jalnic.

În spatele ei se aflau doi bătrâni eremiţi vlăguiţi, nespălaţi, desculţi, cu corpurile lor slabe învăluite în veşminte jerpelite, care cu decenii în urmă s-ar putea să fi fost negre. La prima vedere păreau locuitorii unui Gulag, supravieţuitorii amărâţi ai unui lagăr de concentrare. Dar în ochii lor se vedea o licărire paşnică, vie, cum Stephen nu mai văzuse niciodată, iar ţinuta lor emana ceva neasemuit de puternic, care se afla într-o contradicţie năucitoare cu aspectul lor sărăcăcios.

Aparent nu erau obişnuiţi să vorbească mult. Unul din cei doi dădu să vorbească, dar apoi înghiţi în sec, ca şi cum ar trebui să-şi aducă aminte cuvinte pe care nu le mai folosise de-o veşnicie.

— De treizeci de ani, explică el în cele din urmă, uşa aceasta nu a mai fost deschisă. Iar atunci am fost eu cel care stăteam în faţa ei. Intraţi.

*

Convoiul principal al urmăritorilor era cam la o oră în urma primei maşini. După ce Stephen Foxx şi însoţitorii săi trecuseră de Be'er Sheva, pornise şi Ryan pentru a se întâlni cu oamenii săi.

Apoi veni anunţul că jeepul părăsise şoseaua către Eliat. Mai întâi, evident la locul greşit şi urmăritorii aproape că se dădură de gol, căci erau pe punctul de a urmări jeepul, când descoperiră prin binoclu că se întorcea pe acelaşi drum. Dacă nu ar fi păstrat o distanţă atât de mare, ar fi ajuns în acelaşi timp pe traseul de pietriş, dar aşa rulă mai departe şi după câţiva kilometri se ascunse într-un intrând, până ce jeepul cu cei trei tineri trecu din nou de ei.

Cu doisprezece kilometri mai departe, jeepul coti definitiv spre deşert. Din fericire, lăsă pe drumul prăfuit o urmă la fel de imposibil de trecut cu vederea ca cea a unei turme de elefanţi, căci cu maşina lor, urmăritorii rămaseră iremediabil în urmă.

— Probabil că planificase asta de la început, dădu Ryan raportul lui Kaun, în timp ce trecea în trombă pe lângă Hebron. De aceea a închiriat un jeep.

Apoi, adânc, în deşert, descoperiră jeepul părăsit lângă un povârniş acoperit de grohotiş, iar deasupra construcţia sumbră, ridicată între stâncile prăpăstioase ca un cuib de vulturi. Se ascunseră cu vehiculul lor prăfuit şi greu încercat în spatele