— Nu întreprindeţi nimic, ordonă Ryan telefonic. Ne întâlnim în faţa muntelui şi acţionăm apoi împreună.

*

Maşinile de pe şoseaua spre Tel Aviv avansau foarte greu. Peter Eisenhardt stătea pe bancheta din spate, cu geanta de voiaj lângă el, uitându-se pe geam la peisajul care era atât de ciudat de străin şi totodată familiar. Soarele părea mai orbitor şi mai alb decât acasă, verdele sărăcăcios mai pal şi mai însetat. Trebuia să se gândească la ecranizările după Karl May şi la un film biblic monumental pe care îl văzuse la paisprezece ani de Paşte, stând pe canapeaua din cameră, cuprins de febră. Imaginile cum erau bătute cuiele groase prin încheieturile mâinilor lui Isus îl urmăriseră în visurile sale febrile, el fiind pe jumătate treaz.

Oare va călca vreodată din nou în această ţară? Şansele nu păreau a fi pentru; el nu era genul să-i placă prea mult călătoriile.

— Vom ajunge la timp? le întrebă Eisenhardt pe cele două gorile de pe scaunele din faţă.

— Nu vă faceţi griji, spuse cel de pe scaunul din dreapta şoferului, lungind cuvintele ca pe un chewing gum. Am calculat totul.

— Ştiţi când voi ateriza la Frankfurt?

I se întinse un plic cu biletul de avion.

— Aici sunt hârtiile dumneavoastră.

Eisenhardt studie biletul de avion. Cu toate că îşi spuse că nu era problema lui, îi apăru fără să vrea sudoarea pe frunte. Indicatoarele arătau că mai erau treizeci şi doi de kilometri până la Tel Aviv şi probabil că ghişeele check-în pentru zborul său se deschideau chiar în acest moment. Şi ce zbor - va zbura la Atena, de acolo la Milano, unde va face escală mai multe ore şi abia pe la ora unsprezece seara va ajunge la Frankfurt.

— Spuneţi-mi, îşi aminti el ceva, doar aveţi un telefon mobil, nu? Ar trebui neapărat să o sun pe soţia mea. Nu ştie încă deloc că mă întorc azi şi trebuie să mă ia de la aeroport.

Cei doi oameni de securitate îşi aruncară unul altuia priviri iscoditoare. Şoferul, evident cel care trebuia să hotărască, scoase un oftat lung şi apoi încuviinţă din cap. După care celălalt scoase mobilul din buzunarul hainei, îl porni şi îl dădu scriitorului în spate.

*

Prima impresie când păşiră prin deschizătura îngustă a uşii era că intraseră într-o oază. Zidul exterior al mănăstirii înconjura o zonă aproximativ dreptunghiulară şi dădea impresia incintei unei închisori, care ţinea în arest tot verdele regiunii. Pentru o clipă nebunească lui Stephen îi trecu prin cap că poate de aceea afară era totul atât de pustiu şi fără viaţă.

Mirosea a mirodenii, a pământ umed, a bălegar. În fiecare colţ al grădinii mănăstirii stătea povârnită câte o construcţie joasă, deteriorată de timp, proptită de zid, fiecare petic de pământ dintre ele era împărţit în straturi, pe care călugării plantaseră tot ce le trebuia pentru a supravieţui. Stephen recunoscu grâu, ceapă, fasole şi morcovi, între ele creşteau tot felul de verdeţuri pe care nu le putea identifica. Totul părea mai mult decât sărăcăcios, totuşi exista un strat, şi nu cel mai mic, pe care creşteau doar flori.

În total păreau să fie şapte călugări, toţi bătrâni, slabi şi plăpânzi ca florile uscate. Aplecaţi în faţă, stăteau printre straturi şi se uitau curioşi; cruci simple de lemn agăţate de şireturi destrămate le atârnau de gât. Şi în toţi ochii lor licărea acelaşi foc pe care Stephen îl descoperise în privirile celor doi care îi întâmpinaseră: o văpaie care părea mult prea fierbinte pentru trupurile consumate, o scânteie care te făcea să crezi că din ea se va face un foc nestins de îndată ce-şi părăsea învelişul.

Dar în momentul în care intră Judith pe uşă, privirile lor deveniră lacome, înfometate, aproape ca ale unui lup - pentru ca o fracţiune de secundă mai târziu să se transforme în duşmănie stângace, în spatele căreia se suprimau cu greu din nou pasiuni aparent înnăbuşite în sfere întunecate, necercetate ale sufletului.

Stephen, la rândul său, o privi pe Judith scrutător. În afară de faptul că avea contururi corporale feminine şi păr lung, nu era în nici un fel îmbrăcată provocator. Probabil că ar fi putut traversa Mea Shearim fără să atragă nici o privire invidioasă.

„Să ia dracul toate aceste religii, se gândi Stephen dispreţuitor. Toate susţin că te pot învăţa cum să trăieşti corect - dar chiar cu cel mai simplu fapt al vieţii şi cea mai importantă temelie a acestuia, sexul, nu se descurcau.”

Doar la un singur călugăr, care atrăsese fără să vrea privirea lui Stephen, nu se stinse licărul din ochi. Stătea acolo, un bătrân slab, proptit liniştit pe lopata cu care lucrase, şi se uita la ei cu o privire prietenoasă, deschisă, care emana căldură şi ospitalitate.

— Voi aţi spus ceva, spuse călugărul care le deschisese, despre motivul pentru care aţi venit...

Stephen se întoarse spre el. După pronunţie omul părea să fie englez. Cu toate că trebuia să fie mult peste şaizeci de ani, bărbatul avea o faţă întinsă ca o lună plină, o coamă bogată de păr negru şi foarte puţină barbă, iar în felul său de manifestare şi în mişcările sale era ceva care te făcea să presupui că aveai de-a face cu şeful.

— Da, mai întâi, mulţumiri că aţi avut amabilitatea să ne primiţi, începu el şi îşi dădu seama că, fără să vrea, vorbea în stilul de conversaţie pe care obişnuia să-l adopte când avea contacte de afaceri. Numele meu este Stephen Foxx, vin din Statele Unite. Însoţitorii mei sunt Judith şi Yehoshuah Menez, doi arheologi din Israel. Noi...

— Oh, îmi cer scuze. Călugărul întinse mâna. Ce neatenţie din partea mea! Primim atât de rar oaspeţi! Pot să vi-i prezint pe confraţii mei?

Se duseră de la unul la altul şi le spuse numele călugărilor, toate în latină şi greu de reţinut. Stephen reţinu doar numele lui, Gregor, şi numele călugărului cu lopata şi cu privirea nevinovată, Felix. În afară de fratele Gregor, acesta părea să fie singurul care vorbea englezeşte.

Ce e drept, văzut de aproape, ca să nu se spună mai mult, părea puţin dus. Când Stephen dădu