— Cuvintele îmbătrânesc, dar adevărul este mereu proaspăt ca un bebeluş nou-născut.

— Poftim? făcu Stephen şocat.

Dar Felix zâmbi doar, îi făcu cu ochiul şi se dedică din nou lopeţii sale. Şi n-o făcea neîndemânatic, era aproape ca şi cum dansa cu ea.

„Ciudate păsări, gândi Stephen. Păsări ciudate într-un ciudat cuib de vulturi.”

Gregor îi conduse pe cărări înguste, care şerpuiau printre straturi, spre mănăstire.

— Aceasta este capela noastră, spuse el despre o colibă destul de dărăpănată din colţul opus intrării, se întoarse apoi într-o parte şi arătă spre o căsuţă la fel de antică cu acoperiş oblic, acolo sunt chiliile, alături sala de mese şi bucătăria. Ce e drept, noi nu folosim focul.

— Şi asta? întrebă Stephen şi arătă spre nişte ziduri joase, pe care Gregor părea că vrea să le treacă cu vederea.

Călugărul ezită o clipă, apoi îi conduse acolo şi deschise uşa joasă.

— Ăsta este osuarul, explică el.

Li se oferi o privelişte macabră. Încăperea în care îşi băgară capul amintea de un beci de provizii sau magazie de unelte, numai că pe rafturile prinse de-a lungul pereţilor, în loc de unelte sau borcane cu murături se aflau oase umane, sortate frumos şi ordonat după fel şi mărime, oase de braţe şi picioare într-un raft şi oase ale bazinului în altul, pe alt raft doar coaste, pe altul numai cranii, oasele mici ale încheiturii mâinii şi gleznei într-o cutie, vertebre în alta.

— Când moare unul dintre fraţii noştri, rămâne îngropat până putrezeşte carnea, explică Gregor cu o voce aproape veselă. Apoi se dezgroapă oasele, se curăţă şi se păstrează aici. Acestea sunt rămăşiţele pământeşti ale tuturor călugărilor care au trăit vreodată aici, de când există mănăstirea.

— Aha, făcu Stephen, strâmbându-se.

Un număr apreciabil. Măcar dacă nu ar semăna al naibii de mult cu un depozit de piese de schimb!

Închiseră uşa, răsuflară uşuraţi şi îşi mijiră ochii în soarele sclipitor, iar fratele Gregor reveni la prima sa întrebare: ce îi adusese pe aceste meleaguri.

— Vrem să vedem oglinda care a păstrat chipul lui Isus, repetă Stephen ce strigase peste gard.

Fratele Gregor dădu din cap cu o mină serioasă.

— Am auzit de această legendă. Din păcate, este doar asta - o legendă.

— Se spune că oglinda s-ar găsi în această mănăstire de pe vremea cruciadelor.

— Îmi pare rău. La noi, ca să fiu exact, nu există nici un fel de oglindă.

Stephen cercetă chipul bărbos al evlaviosului bătrân, care brusc păru să se transforme într-o mască impenetrabilă. Era inimaginabil aşa ceva? Că acest călugăr ar depune mărturie falsă despre El?

— Noi avem, insistă el, indicii destul de sigure că legenda descrie un obiect foarte precis, real, şi că acest obiect a fost ascuns aici. Credem că această mănăstire chiar a fost construită pentru a-l ascunde aici.

— Nu pot să-mi închipui aşa ceva. Această mănăstire a fost construită cu multe secole în urmă de oameni care voiau să se retragă din lume şi să se dedice pe deplin contemplării Domnului, explică fratele Gregor. În sens spiritual, se înţelege.

În momentul acesta sună în buzunarul pantalonului lui Stephen.

— Ce înseamnă asta? întrebă călugărul uimit.

— Asta înseamnă că nu sunteţi chiar atât de departe de lume, cum credeaţi, răspunse Stephen şi scoase mobilul din buzunar. De-a dreptul uimitor că exista recepţie aici, în deşert. Pe de altă parte, deşertul era cu siguranţă locul unde mai mult ca sigur s-ar ajunge la situaţia în care să trebuiască să telefonezi. Acesta este un telefon.

Ochii călugărului se căscară larg.

— Un telefon? Se părea că îşi aducea aminte cu greu de fapt ce era acesta. În buzunarul de la pantalon?

— Da. Un lucru extrem de practic. Stephen apăsă pe tasta de recepţie şi ridică aparatul la ureche. Alo?

Vocea de la capătul celălalt era înceată, fâsâită şi neclară, dar o recunoscu totuşi. Trecuse doar o zi de când această voce îl chemase pe neaşteptate.

Era vocea lui Peter Eisenhardt.

— Scuzaţi-mă, Ministerul de Externe?

33

MĂNĂSTIRI. Asceza creştină a apărut în secolul al III-lea d.Hr. în Egipt. În timpul răspândirii spre Palestina s-au dezvoltat două forme: anahoretismul şi cenobitismul. Anahoreţii au trăit în aşa-numite laurii, aceasta însemna că fiecare călugăr locuia în propria chilie, colibă separată sau în peşteră. Cenobiţii duceau din contră o viaţă comună în mănăstiri. Prima mănăstire a fost fondată în jurul anului 330 d.Hr. în Gaza.

Avraham Stern,

Lexiconul arheologiei biblice

— Aici este Stephen Foxx, replică Stephen uimit. Sunteţi dumneavoastră, domnule Eisenhardt?

— Da, răspunse vocea lui Eisenhardt. Vreau să vorbesc cu soţia mea.

Stephen înţelese.

Discuţia din bibliotecă. Propoziţia. El însuşi o propusese ca semnal de alarmă.

— Domnule Eisenhardt, puteţi vorbi liber?

— Nu, replică scriitorul.

— Dar sunaţi deoarece Kaun ne-a luat urma?

— Da.

Judith şi Yehoshuah îl priviră uimiţi. Călugării îl priveau ca pe un nebun - un bărbat, care ţinea mâna la ureche şi vorbea cu sine însuşi! Stephen privi zidurile mari ale mănăstirii, care erau deja vechi când Columb pornise pe mare, văzu deasupra lui cerul albastru-deschis, care părea să atingă eternitatea, şi călugării printre plantele lor sărăcăcioase: da era într-adevăr o nebunie.

— Kaun ne mai caută în Ierusalim? interveni Stephen.

— Nu! accentua Eisenhardt şi adăugă grăbit: Ascultaţi-mă vă rog, eu vă sun dintr-o maşină cu care mă îndrept spre Tel Aviv. Avionul meu va decola în curând şi soţia mea nu ştie încă faptul că eu mă întorc astăzi acasă. E extrem de important să vorbim înainte de decolare...

— Kaun v-a trimis acasă?

— Da.

Aceasta nu putea însemna decât că multimilionarul nu mai credea că îl pot ajuta reflecţiile scriitorului. Nu putea să nutrească suspiciunea că ei doi ţineau legătura, altfel nu i-ar fi dat ocazia lui Eisenhardt să-l sune.

— Domnule Eisenhardt, trebuie să aflu ce ştie Kaun. Încercaţi să-mi daţi de înţeles, îl presă Stephen.

Scriitorul părea că se pregătise într-un fel.

— Vă spun acum numărul maşinii, spuse el şi se corectă imediat după aceea: scuzaţi-mă, am spus numărul maşinii? Voiam să spun desigur numărul de telefon.

Stephen se gândi febril. Ce voia să-i spună neamţul cu aceasta?

— Asta înseamnă că el ştie numărul nostru de maşină.

— Da, exact.

— Suntem deja urmăriţi?

— Da, cu siguranţă. Cineva în fundal spuse ceva şi Eisenhardt răspunse ceva, vorbise însă atât de departe de mobil încât fu acoperit de fâsâit.

Ce însemna aceasta? La