naiba, ce putea să însemne? Kaun ştia ce număr are maşina lor, okay. Asta se putea afla dacă te numeai John Kaun. Dar cum le dăduse de urmă? Probabil că fusese o coincidenţă tâmpită.

Eisenhardt îşi spuse numărul din Germania rar, poate pentru a-i da timp de gândire. Stephen sprintă repede spre uşa mănăstirii, ce atârna în continuare strâmbă în balamalele ei vechi, coborî afară şi se lipi de zid, se uită în jos, în depărtarea din care veniseră. În receptor pocnea şi trosnea îngrijorător.

Într-adevăr. Acolo jos. Mişcări în spatele unei stânci, o sclipire minusculă. Acolo stătea deja cineva la pândă, la naiba. Se simţiseră prea în siguranţă.

Spera că acela nu-l văzuse încă, pe el şi mobilul său. Se strecură înapoi în interiorul mănăstirii.

— Eisenhardt, spuse el cu o voce care-i suna ciudat de străină, sunt deja aici. Ne-au prins din urmă. Ascultaţi-mă - nu ştiu ce au de gând cu noi. În orice caz vă voi spune ce ştiu pentru ca măcar cineva să poată depune mărturie despre unde am dispărut.

Îl auzi pe om înghiţind în sec.

— Da, bine.

Stephen îi descrise cât se poate de scurt şi de precis unde ajunseseră şi ce-i adusese acolo - ascunzătoarea din spatele Zidului Plângerii, tunelul franciscanilor şi legenda oglinzii.

— Această oglindă este camera video, concluziona el. Nu am găsit-o încă, dar sunt convins că este aici.

— Înţeleg, îl auzi el pe Eisenhardt spunând încet, vizibil impresionat. Atunci trebuie să încerc să sun mai târziu. Mulţumesc mult.

Legătura se întrerupse.

Stephen privi mobilul din mâna sa. Simbolul bateriei arăta deja un nivel extrem de scăzut al energiei rămase în acumulator. Îl închise şi-l băgă în buzunar, apoi ridică privirea.

Contrastul cu călugărul, ce scotea neatins de nimic în spatele grădinii apă dintr-o mică fântână, îi făcea aproape rău. De unde Dumnezeu aveau călugării aici sus pe munte apă? Totul era atât de ciudat! Stephen clipi şi căută privirea lui Judith şi a lui Yehoshuah, a feţelor pe care le cunoştea, deşi acestea îl studiau îngrijorate.

— Kaun ştie unde suntem, repetă Stephen, ca şi cum ar fi fost anesteziat, chintesenţa discuţiei sale. Şi jos ne pândeşte deja cineva. Ne-au urmărit.

Judith clătină neînţelegând din cap.

— Ia spune... Tot timpul totul este secret, secret, secret - şi deodată îi povesteşti acestui Eisenhardt toată povestea?

— Da - acesta a fost un truc, se amestecă Yehoshuah în discuţie. Kaun îl trimite pe Eisenhardt la înaintare, să sondeze terenul, acesta te sperie un pic - şi deja pe tine te ia gura pe dinainte?

Stephen îşi dădu ochii peste cap.

— Nu aţi auzit? Ne-au urmărit tot timpul. Jos se află cineva şi aşteaptă să coborâm. E şi ăsta un truc? Ce să zic, destul de rafinat. Privi în jur. Zidul nu avea nici o ferestruică sau ceva asemănător prin care să se poată studia situaţia neobservat. Singurul scop şi ţel era să ţină lumea de afară departe. Doar că lumea de afară nu se lăsa ţinută deoparte.

— Eisenhardt a folosit o parolă pe care i-am sugerat-o eu, continuă Stephen. El redă pe scurt condiţiile în care se întâlniseră în Biblioteca Americană. Pentru mine asta înseamnă că Eisenhardt m-a sunat din proprie iniţiativă. Dacă l-ar fi obligat Kaun să vorbească cu mine, atunci nu ar fi trebuit să folosească parola.

— Şi dacă face front comun cu Kaun? învârti Yehoshuah cuţitul în rană mai departe. Din ce proprie iniţiativă? Poate pentru bani? S-a mai întâmplat.

— Atunci voi înceta să cred că mă pricep la oameni, mârâi Stephen. Mă voi retrage din lumea afacerilor şi o să-mi schimb meseria cu una la care nu e nevoie de aşa ceva. Muncitor într-o fabrică de conserve sau gunoier. Îşi trecu ambele mâini peste cap. Şi acum încetaţi cu dacă şi cu parcă, pentru că asta mă calcă pe nervi.

*

Indicatoarele rutiere arătau în continuare douăzeci de kilometri până la Tel Aviv, dar limuzina părăsi drumul pe care rulase până atunci şi coti pe o şosea rapidă ce se îndepărta oblic, apoi apăru, ca prin magie, aeroportul Ben-Gurion în faţa lor. Eisenhardt nu şi-l mai amintea astfel. Fusese asta chiar săptămâna trecută?

Cei doi însoţitori ai săi nu-l scăpară din ochi nici după ce coborî. Îl lăsară să-şi ducă singur geanta de voiaj, dar îl escortară la ghişeul de check-in şi de acolo la controalele de securitate. Aveau permise remarcabile, pe care le arătară funcţionarilor ce-i priveau suspicioşi cu efectul că li se dădu voie să treacă cu toată umflătura de neconfundat de sub jachetele lor. Oricum, măcar ştiau drumul spre intrarea corectă spre avion.

Iar acolo trebuiau să aştepte.

Unul din cei doi, şoferul, un tip cu un păr blond-închis şi cu o mustaţă mică, arătând un pic precum multiplul campion la înot de la ultimele jocuri olimpice, îşi cumpără un ziar de sport şi se cufundă în lectura sa.

— Trebuie să merg la toaletă, spuse Eisenhardt.

Un mormăit fu răspunsul. Ziarul de sport era mai interesant. Celălalt, care şezuse pe locul de lângă şofer, se afla în faţa unui automat de îngheţată şi studie cu atenţie pozele diferitelor pungi de vafe. Era apăsător de cald în clădirea mare de sticlă care capta razele soarelui precum o seră.

Eisenhardt se ridică şi plecă agale în căutarea uşii respective. Când dădu colţul, văzu un telefon cu fise fixat de perete.

Fără să vrea, mâna sa se deplasă în buzunarul pantalonului, pipăi fisele de telefon care mai rămăseseră după discuţia telefonică cu Stephen Foxx. În Germania nu mai avea ce face cu ele, aşa că mai bine le consuma.

Acasă nu răspundea nimeni. Toţi plecaseră şi iar uitaseră să cupleze robotul! Eisenhardt privi la ceas, adăugă o oră, pentru a ajunge la ora Europei Centrale şi se gândi unde puteau fi. A, da, la şcoala de muzică. Aceasta însemna că se vor întoarce când avionul său era deja în aer.

Când adună fisele neconsumate din fanta de restituire, îi veni încă o idee. Un gând care făcu să-i crească cantitatea de adrenalină din sânge.

Mai exista cineva pe care putea să-l sune.

Dar atunci trebuia să se grăbească. Mai bine îşi caută un telefon care să se afle mai departe de cei doi supraveghetori ai săi.

*

Un mic nor de praf se