— Suntem doar turişti, explică Stephen Foxx. Am auzit de această mănăstire şi am vrut să o vizităm. Am vrut să văd şi eu un loc în Israel care nu e o atracţie turistică celebră în toată lumea.

— Nu o să ne creadă în vecii vecilor, prevesti Yehoshuah posomorât.

Stăteau unul lângă celălalt, pe acoperişul fărâmicios, uşor înclinat şi sprijinit de zidul colibei, în care călugării organizaseră ceea ce ei numeau sala de mese. Şindrilele trosneau sub picioarele lor, dar aveau să ţină. Doar rezistaseră secole întregi. Cantul superior al acoperişului era atât de sus, că atunci când cineva se afla acolo, restul zidului mănăstirii îi ajungea tocmai până la umeri.

— Şi chiar dacă, spuse Stephen. Doar ai auzit. Fratele Gregor a intrat în mănăstire acum treizeci de ani. Acum treizeci de ani existau camere video cel mult în romanele science-fiction. Şi de atunci nu au mai avut contact cu restul lumii. Ce crezi că o să răspundă călugării când Kaun îi va întreba unde este camera video?

— Kaun te va întreba pe tine.

— Eu nu ştiu nimic despre vreo cameră video.

— Dar tu ai dosit scrisoarea călătorului în timp.

Stephen făcu o faţă ce-i accentua nevinovăţia, de parcă ar fi exersat.

— Scrisoare? Călător în timp? Despre ce vorbiţi, domnul meu? Nu ştiu nimic despre asta.

— Nu există dovezi, dădu Judith din cap aprobator. Scrisoarea a fost distrusă şi nimeni nu poate demonstra că Stephen a avut-o vreodată.

— Există fotografii.

— Se poate demonstra că aceste fotografii provin de la o scrisoare veche de două mii de ani, care în plus se afla în mormântul menţionat?

— Dar ai intrat prin efracţie în Muzeul Rockefeller, insistă Yehoshuah.

— E adevărat, domnule judecător, încuviinţă Stephen, dând din cap. Asta într-adevăr mi se poate reproşa şi pentru asta chiar îmi recunosc vinovăţia. Am vrut să mă uit pe ascuns încă odată la descoperirile din Zona 14, la care, deşi eu am fost descoperitorul, mi s-a interzis accesul.

Tăcură. Pentru un timp, nu se auzi decât corul mormăielilor călugărilor, care se retrăseseră pentru rugăciune în mica lor capelă. Poarta mănăstirii fusese din nou încuiată, de parcă ar fi fost un lucru stabilit că Stephen, Judith şi Yehoshuah urmau să rămână pentru totdeauna acolo.

— Ei bine, spuse Yehoshuah în sfârşit. Atunci am putea pleca pur şi simplu, nu?

Era caniculă. O caniculă îngrozitoare şi nu bătea nici o adiere de vânt.

— Eu nu sunt convins că această cameră nu este aici, explică Stephen. Un lucru e sigur - Kaun va întoarce mănăstirea aceasta cu fundul în sus, cu totul altfel decât am putea-o face noi.

Norul de nisip se apropie tot mai mult, deveni din ce în ce mai transparent. Erau cinci maşini, cinci puncte mici, care îşi croiau drum prin deşert, cu viteză mică.

— Te-ai gândit vreodată la faptul că, întrebă Yehoshuah apoi, poate călugării nu ştiu nici ei că e ascunsă o cameră aici?

Stephen înclină din cap, fără să-şi ia ochii de la urmăritori.

— Tot timpul.

*

Când călugării îşi terminaseră rugăciunea şi ieşiră în linişte în şir indian prin intrarea scundă a capelei lor, urmăritorii ajunseseră deja la baza muntelui, se sfatuiseră scurt, împărţiseră din portbagajele deschise ceva care semăna îngrijorător cu arme de foc puternice şi îşi începură ascensiunea.

— Preasfinte părinte, încercă Stephen încă odată să-l abordeze pe fratele Gregor. Urmăritorii, despre care am vorbit înainte, ne-au găsit. Se apropie tot mai mult. Caută acelaşi lucru ca şi noi, dar nu vor doar să arunce o privire asupra obiectului, ci să intre în posesia lui.

— Pentru că ceea ce caută nu se află aici nu-l vor obţine, replică fratele Gregor.

— Credeţi-mă - aceşti oameni vor crede acest lucru doar după ce vor fi răsturnat fiecare piatră din mănăstirea voastră fără să găsească nimic.

Călugărul îl privi supărat pe tânărul american. Pe faţa sa se zbătea un muşchi.

— Evident că prezenţa voastră în mănăstirea noastră generează o ameninţare gravă la pacea şi reculegerea noastră, constată el. Îmi pare foarte rău că trebuie să vă rog, dar cred că ar fi mai bine dacă aţi pleca acum.

— Am face-o cu plăcere, dar mi-e teamă că prin aceasta nu vom mai putea opri nenorocirea.

— Ce înseamnă asta?

Stephen îşi muşcă buza de jos.

— Vor veni aici. Indiferent unde am merge noi şi indiferent ce am face. Îmi pare rău.

De departe, aproape ca un strigăt îndepărtat al unui vultur, se auzi un ţipăt peste zid. Fu un moment fantomatic şi cei trei putură vedea cum în ochii călugărului se ivi panica. Nu existau vulturi în acea zonă. Fusese strigătul unui om, de neînţeles de fapt, dar după tonalitate părea un ordin menit să dirijeze o întreagă hoardă. Veneau.

— Dar, zise Gregor, asta e o nebunie. De ce ar face cineva aşa ceva pentru a căuta un obiect care este de domeniul legendelor?

Stephen respiră adânc. Acesta era momentul în care de fapt se decidea totul. Momentul în care trebuia să câştige de partea sa pe cineva. Acum... ori niciodată.

— Aveţi dreptate, spuse el, cu mâinile întinse într-un gest de implorare. Ar fi o nebunie. Dar, vă rog, ascultaţi-mă cu atenţie. Ştim - subliniez, ştim sigur - că un om a călătorit în timp, aproximativ în anul în care Isus a început să predice. Acest om avea asupra sa o cameră video - aceasta este ceva de genul camerei de filmat, doar că imaginile sunt stocate pe o bandă magnetică ca la un magnetofon -, iar el a făcut înregistrări cu Isus Hristos. Spun încă odată: Nu este o teorie, ci un fapt. Ce nu ştim cu siguranţă este locul unde a rămas camera cu tot cu înregistrările sale.

— A călătorit în timp? Călugărul clătină sceptic din cap. Dar asta nu este posibil.

— S-a petrecut. Aş vrea să vă pot spune acum toată povestea, dar nu ne ajunge timpul pentru asta. Suntem aici pentru că în cercetările noastre am dat peste legenda oglinzii care păstrează chipul lui Isus. Credem că în cazul acestei oglinzi este vorba de fapt despre camera video şi mai credem că este păstrată în această mănăstire.

A spune că fratele Gregor stătea ca lovit de trăsnet ar