class="t4"> ce trăsura înaintează, până când coteşte pe o străduţă întunecată, având pe laturi case aproape în ruină ce par nelocuite şi care se termină într-o fundătură, lângă faţada aproape dezgărdinată a unei vechi capele.

Coborâm, iar birjarul pare să aibă grabă mare s-o ia din loc, fiindcă, în timp ce, după ce-i plătisem cursa, mă scotocesc prin buzunare ca să mai găsesc câţiva franci, strigă „nu contează, domnule abate, eu vă mulţumesc, oricum!” şi renunţă la bacşiş numai ca să plece mai repede.

— E frig şi mi-e frică, spune Diana, strângându-se în mine. Mă retrag, dar în acelaşi timp, pentru că nu are braţul gol, ci i-l simt sub ţesătura pe care o are pe ea, îmi dau seama că-i îmbrăcată ciudat: are pe ea o pelerină cu glugă, care-o acoperă în întregime, din cap până-n picioare, aşa încât în întunericul acela ar putea fi luată drept un călugăr, şi anume dintre cei care apar prin subteranele mănăstirilor în romanele acelea în stil gotic care erau la modă la începutul acestui secol. Nu am mai văzut-o, dar trebuie să spun că nici nu-mi trecuse vreodată prin minte să cercetez cufărul cu toate lucrurile pe care le adusese cu ea din casa doctorului Du Maurier.

Uşiţa capelei e întredeschisă. Intrăm într-un naos unic, luminat de un şir de lumânări care ard pe altar şi de multe sfeşnice aprinse care fac un fel de cunună în jurul altarului, de-a lungul unei mici abside. Altarul e acoperit cu o mătase întunecată la culoare, semănând cu cele ce se folosesc la funeralii. Deasupra, în loc de crucifix sau de altă icoană, apare o statuie a demonului în formă de ţap, cu un falus întins înainte, disproporţionat, lung de aproape treizeci de centimetri. Candelele nu sunt albe sau gălbui, ci negre. În centru, într-un tabernacul, apar trei cranii.

— Mi-a vorbit despre ele abatele Boullan, îmi şopteşte Diana, sunt moaştele celor trei magi, cei adevăraţi, Theobens, Menser şi Sair. Au fost vestiţi de stingerea unei stele căzătoare şi s-au îndepărtat de Palestina ca să nu fie martorii naşterii lui Hristos.

În faţa altarului, aranjaţi în semicerc, se află un şir de tineri, băieţii la dreapta şi fetele la stânga. Vârsta ambelor grupuri este atât de crudă, încât mică e deosebirea ce s-ar observa între cele două sexe, iar amfiteatrul acela drăguţ ar putea părea ocupat de androgini graţioşi, ale căror deosebiri sunt şi mai ascunse de faptul că toţi poartă pe cap câte o coroniţă de trandafiri veştezi, de n-ar fi faptul că băieţii sunt goi şi se deosebesc prin membrul pe care-l scot în evidenţă arătându-şi-l unul altuia, pe când fetele sunt acoperite cu tunici scurte din ţesătură aproape transparentă, ce le mângâie sânii mici şi rotunjimea necoaptă a şoldurilor, fără să ascundă nimic. Sunt cu toţii foarte frumoşi, chiar dacă feţele exprimă mai multă răutate decât nevinovăţie, dar aceasta cu siguranţă că le sporeşte farmecul — şi trebuie să mărturisesc (curioasă situaţie, în care eu, un preot, mă spovedesc dumitale, căpitane! ) că pe când simt, să nu zic spaimă, dar cel puţin temere în faţa unei femei deja mature, mi-e greu să mă sustrag seducţiei unei făpturi impubere.

Novicii aceia neobişnuiţi trec în spatele altarului, aducând nişte mici cădelniţe pe care le împart celor prezenţi, apoi unii dintre ei apropie nişte rămurele răşinoase de sfeşnice, aprinzându-le, şi cu ele aprind cădelniţe, din care se desprind un fum gros şi un parfum leşinat de droguri exotice. Mulţi dintre cei aflaţi de faţă aspiră violent exhalaţiile, apoi, aproape pierduţi, îşi descheie veşmintele scoţând gemete slabe. Alţii dintre efebii aceia goi distribuie acum nişte cupe mici şi una îmi este oferită şi mie. — Be