— Ce poftiți? vorbi Hornstein după o pauză lungă, mângâind cu tamponul și privind cu admirație ceea ce scrisese. Pe urmă întoarse pagina cu băgare de seamă și o netezi cu palma. Capul îi tremura mereu, buza de jos, mai groasă și scoasă în afară, se subția o clipă, mușcată de niște dinți foarte albi, în vreme ce, după ureche, tocul amenința întocmai ca o suliță gata să străpungă. Iute, iute, că eu n-am vreme să aștept până diseară! Trebuia să vă socotiți de afară ce vreți, îi grăbi practicantul, luând tocul de la ureche și potrivindu-l între degete.

— Domnul notar nu-i acasă? întrebă Vasile cu o licărire de nădejde că poate lipsește notarul și astfel nu va mai da nimic.

— Domnul notar are de lucru... Puteți să-mi spuneți și mie ce vreți, zise Hornstein, jignit că țăranii mai întreabă de notar, deși îl văd aci pe dânsul care cunoaște lucrările de birou tot așa de bine ca și Stoessel.

Se făcu iar tăcere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe celălalt, muncit de gândul să iasă afară, să lase toate baltă, întâmplă-se ce s-o întâmpla. Totuși zise pe urmă:

— Am face un contract, domnișorule... așa... un contract...

— Bine. Stai jos! pufni practicantul supărat. Du-te, măi strajă, cheamă pe domnul! Spune-i că-i un contract! Auzi?

Se așezară pe o bancă, unul lângă altul. Și amândoi se uitau gânditori la Hornstein, a cărui peniță scârțâia parcă mai aspru, pe când musca bâzâia acuma mulțumită, lipită pe soba caldă, ca o pată de cerneală pe o coală ministerială.

— Ce contract vrei, Vasile? zise notarul intrând repede, cu pălăria moale pe ceafă, frecându-și mâinile și trecând drept la sobă, să se încălzească. Iar vrei să mai dai ceva ginerelui? adăugă apoi cu un zâmbet, văzând și pe Ion.

Stoessel era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu ochii mici, negri și vioi, care se învârteau șireți în orbite, cu nasul gros și cu urechi mari. Avea totdeauna o vorbă bună sau o glumă pe buze și de aceea țăranii îl iubeau, măcar că era ovrei.

Vasile și Ion se sculară în picioare. Zâmbetul notarului alungase parcă deodată toată mohoreala din inima lui Vasile. Vorbi deschis, cu fața înseninată, ca și când ar fi fost vorba de un bilet de vite:

— Apoi ce să facem, domnule notar? Trebuie să ne învoim, c-așa-s vremurile... Ce să mai cheltuim cu judecăți, cu drumuri...

— Da, da, prea bine, aprobă Stoessel scoțând pălăria și așezându-se pe un scaun în fața practicantului care scria netulburat.

— Amu eu am îmbătrânit și cine știe câte zile m-a mai ține Dumnezeu... Am muncit destul și m-am trudit. Amu-i rândul tineretului... Noi am isprăvit cu lumea... Nu zic bine?

— Bine, bine!

— Așa că m-am gândit să le mai dau și ce mi-a rămas, să știu cel puțin că am dat tot și nu mai am nicio grijă, sfârși Vasile cu un surâs trist, privind drept în ochii notarului.

— Am înțeles... Și câte locuri sunt?

— Apoi opt ar mai fi, domnule notar! interveni brusc Ion. E porumbiștea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu ovăz în Zăhată și apoi trei holde de primăvară în hotarul Săscuții... Dar mai e și casa, și...

— Iacă, dânsul le știe mai bine ca mine, zise bătrânul cu același zâmbet trist, dar cu glasul mai aspru.

— Dar tu din ce-o să trăiești? întrebă notarul scobindu-se în dinți cu unghia lungă și îngrijită de la degetul cel mic.

— Oi trăi și eu cum a vrea Dumnezeu, murmură Vasile coborând ochii în pământ.

— Asta-i ceva problematic... Oprește-ți și tu barem folosința până la moarte... Ce-i în mână nu-i minciună! zise Stoessel acuma serios.

— Apoi doar nici noi nu suntem păgâni, domnule notar, sări Ion, dar, întâlnind ochii batjocoritori ai notarului, se opri scurt parcă i-ar fi retezat glasul c-un fir de ață.

— Tot, tot... să se isprăvească! zise iar Vasile înăbușit.

Stoessel ceru practicantului formularele trebuincioase, puse pe Ion să iscălească pentru el și pentru Ana, iar Vasile, neștiind carte, apăsă cu degetul pe cruce.

— De bunăvoie, Vasile? mai întrebă notarul însemnând într-un carnet.

— De bunăvoie, vezi bine că de bunăvoie! zise Baciu înfuriat deodată și de-abia stăpânindu-se.

— Așa... Peste câteva zile e gata, încheie Stoessel frecându-și mâinile. Apoi, bătând pe Vasile pe umăr, adăugă glumeț: Și uite-așa, ai venit aci om bogat și acuma pleci cerșetor! Haha...

Amândoi țăranii se întunecară. Gluma notarului îi izbi drept în inimă. Ieșiră și se abătură la cârciuma Zimălei. Mai ales Vasile simțea o sete usturătoare care-i răscolea sângele... Cârciuma era goală, căci afară vifornița fierbea mai mânioasă. Băură un răstimp tăcuți. Ion apoi, văzându-l tot nepotolit, începu să-i spună să n-aibă nicio grijă că vor trăi împreună ca în rai. Vasile ascultă multă vreme, iscodindu-l însă neîncetat. În ochii ginerelui biruința strălucea atât de ațâțătoare că, în curând, Vasile o simți pătrunzându-i în creieri și clătinându-i temeliile.

— Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, și-și înfipse mâinile în gâtul ginerelui.

Ion, liniștit, parcă ar fi așteptat de mult atacul, se smulse din strânsoarea bătrânului, ș-apoi îi trânti numai un pumn în piept, dar atât de zdravăn