— Cum, Rodea, deja pleci? întrebă speriată Pulheria Alexandrovna.

— Tocmai acum! strigă Razumihin.

Dunia se uită la fratele ei cu o privire plină de mirare şi neîncredere. Stătea cu şapca în mână, gata să iasă pe uşă.

— Parcă m-aţi îngropa ori v-aţi lua rămas-bun pentru totdeauna, zise el pe un ton cam ciudat.

Schiţă un zâmbet, dar numai zâmbet nu-i ieşi.

— Cine ştie, poate chiar ne vedem pentru ultima oară, adăugă el fără voie.

Asta gândea în sinea lui şi, fără să-şi dea seama, rostise cuvintele cu voce tare.

— Ce-i cu tine! strigă maică-sa.

— Unde te duci, Rodea? întrebă pe un ton ciudat şi Dunia.

— Trebuie să plec neapărat, răspunse el vag, şovăind parcă în privinţa a ceea ce urma să spună, însă pe chipul lui palid se citea o hotărâre neclintită. Voiam să spun... venind încoace... voiam să vă spun, mamă... şi ţie, Dunia, că ar fi mai bine pentru noi să ne despărţim o vreme. Eu nu mă simt bine, sunt neliniştit... am să vin, am să vin eu singur când... o să fie cu putinţă. N-am să vă uit, vă iubesc... Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă singur! Hotărâsem asta încă dinainte... Hotărârea e luată... Orice s-ar întâmpla cu mine, că pier sau nu, vreau să fiu singur. Uitaţi-mă cu totul. E mai bine... Nu întrebaţi de mine. Când o fi, am să vin eu singur sau... am să vă chem. Poate că o să se lămurească totul!... Iar acum, dacă mă iubiţi, renunţaţi la mine... altfel am să vă urăsc, simt asta... Rămâneţi cu bine!

— Doamne! strigă Pulheria Alexandrovna.

Şi ea, şi Dunia fură cuprinse de o spaimă teribilă; la fel şi Razumihin.

— Rodea! Rodea! Hai să ne împăcăm, să fim ca înainte! zise nefericita mamă.

El se întoarse încet şi se îndreptă cu paşi rari spre uşă. Dunia îl ajunse din urmă.

— Frate! Aşa te porţi cu mama! îi spuse în şoaptă, cu ochii scăpărând de indignare.

El îşi coborî privirea grea asupra ei.

— Nu-i nimic, am să vin eu, am să vin! bâigui cu o voce pierită, parcă fără să-şi dea bine seama ce vrea să spună, şi ieşi din odaie.

— Eşti fără suflet, eşti rău şi egoist! strigă Dunia în urma lui.

— E nebun, nu fără suflet! Şi-a pierdut minţile! Chiar nu vedeţi? Dacă nu vreţi să-nţelegeţi, dumneavoastră sunteţi fără suflet! îi şopti înfierbântat Razumihin în ureche, strângând-o tare de mână. Mă-ntorc îndată! strigă apoi către Pulheria Alexandrovna, pierită deja cu totul, şi ieşi în goană din odaie.

Raskolnikov îl aştepta în capătul coridorului.

— Ştiam că o să dai fuga după mine, zise el. Întoarce-te şi rămâi cu ele... Treci şi mâine să le vezi... fii alături de ele mereu... Eu... o să vin, poate... dacă îmi stă în putere. Cu bine!

Apoi se depărtă, fără să-i întindă mâna.

— Dar unde te duci? Ce-i cu tine? Ce ai? Nu se poate aşa ceva! murmură Razumihin, pierdut cu totul.

Raskolnikov se opri din nou.

— Îţi spun o dată pentru totdeauna: nu mă întreba niciodată nimic. N-am ce să-ţi răspund... Nu veni la mine. Poate c-o să vin eu aici... Lasă-mă pe mine, dar pe ele... nu le lăsa. M-ai înţeles?

Pe coridor era întuneric şi stăteau amândoi lângă o lampă. Vreun minut se priviră în tăcere. Razumihin avea să-şi amintească toată viaţa acel minut. Privirea arzătoare şi fixă a lui Raskolnikov părea tot mai intensă cu fiece clipă, pătrunzându-i în suflet, în conştiinţă. Dintr-odată, Razumihin tresări. Ceva straniu părea să fi trecut printre ei... Un gând, o părere, ceva înfricoşător şi cumplit de hidos se furişă între ei şi li se dezvălui brusc... Razumihin se făcu palid ca un mort.

— Acum înţelegi? zise deodată Raskolnikov cu faţa schimonosită dureros. Du-te, întoarce-te la ele, adăugă şi, răsucindu-se repede pe călcâie, ieşi din casă.

Nu mai descriu ce-a fost în seara aceea la Pulheria Alexandrovna, cum s-a întors la ele Razumihin şi cum a căutat să le liniştească, cum s-a jurat că Rodea, cu boala lui, trebuie lăsat să se odihnească, cum s-a jurat că Rodea o să vină negreşit, o să vină în fiecare zi, că e foarte, foarte zdruncinat şi că nu trebuie să se enerveze, că el, Razumihin, o să vegheze asupra lui şi o să-i aducă un medic bun, unul mai bun, un consult de medici... Pe scurt, începând din seara aceea, Razumihin le deveni fiu şi frate.

5 Slab (în germ., în orig.).

~ IV ~

Iar Raskolnikov o luă direct spre casa de pe chei unde locuia Sonia. Era o clădire veche, cu trei etaje, de culoare verde. Îl găsi pe portar şi izbuti să afle de la el cam pe unde locuia croitorul Kapernaumov. Aflând într-un colţ al curţii intrarea unei scări înguste şi întunecoase, urcă până la etajul doi şi ieşi într-o galerie ce se întindea de-a lungul său, pe partea dinspre curte. Pe când bâjbâia prin întuneric, fără să-şi dea seama unde putea fi intrarea la Kapernaumov, la trei paşi de el se deschise deodată o uşă; întinse mâna şi o