— Cine e? întrebă îngrijorată o voce de femeie.

— Eu sunt... am venit la dumneavoastră..., răspunse Raskolnikov şi intră în antreul minuscul, unde pe un scaun şubred, într-un sfeşnic strâmb de aramă, ardea o lumânare.

— Dumneavoastră sunteţi! O, Doamne! exclamă abia auzit Sonia şi rămase ca împietrită.

— Pe unde se intră la dumneavoastră, pe aici?

Şi, căutând să nu se uite la ea, Raskolnikov se grăbi să treacă în odaie.

Într-o clipă veni şi Sonia cu lumânarea, o puse jos şi rămase dinaintea lui, ca năucă, pradă unei tulburări de nedescris şi vădit speriată de vizita aceea neaşteptată. Brusc, chipul ei palid se îmbujoră şi în ochi i se iviră chiar lacrimi... Sila şi ruşinea pe care le simţea se amestecau cu bucuria... Raskolnikov se întoarse repede şi se aşeză pe un scaun de lângă masă. Aruncă iute o privire în jur.

Era o odaie mare, dar neobişnuit de joasă, singura pe care o închiriau Kapernaumovii, spre camerele cărora dădea uşa tăiată în peretele din stânga. În partea opusă, pe peretele din dreapta, mai era o uşă, care stătea întotdeauna încuiată. Dădea spre un alt apartament, vecin cu al lor, care avea alt număr. Odaia Soniei aducea cu un şopron şi avea forma unui dreptunghi foarte neregulat, ceea ce îi dădea un aspect monstruos. Un perete cu trei ferestre, ce dădea spre canal, tăia camera cumva pieziş, făcând undeva în fund un unghi îngrozitor de ascuţit, unde nu se vedea mai nimic din pricina luminii slabe; în schimb, colţul opus era extrem de teşit. În toată camera aceea mare nu era aproape nici o mobilă. În colţul din dreapta se afla patul, iar lângă el, către uşă, era un scaun. Pe acelaşi perete cu patul, chiar alături de uşa spre apartamentul vecin, era o masă simplă, din scânduri subţiri, acoperită cu o faţă de masă albastră; lângă masă stăteau două scaune împletite. Pe peretele opus, aproape de unghiul ascuţit, era o comodă mică, dintr-un lemn simplu, ce părea rătăcită în pustiu. Asta era tot. Tapetul gălbui, scorojit şi uzat, se înnegrise pe la colţuri; pesemne că iarna odaia era plină de umezeală şi de fum. Totul trăda o sărăcie lucie; nici măcar la pat nu erau perdele.

Sonia se uita în tăcere la musafirul care îi cerceta atât de atent şi lipsit de jenă camera, iar la un moment dat începu chiar să tremure de frică, de parcă s-ar fi aflat în faţa unui judecător care avea să-i hotărască soarta.

— Am venit târziu... E deja unsprezece? întrebă el tot fără să ridice ochii către ea.

— Este, bâigui Sonia. Ah, da! se grăbi deodată să spună, ca şi cum asta i-ar fi fost salvarea. Acum a bătut ceasul la gazdele mele... l-am auzit... Este.

— Am venit la dumneavoastră pentru ultima oară, urmă posomorât Raskolnikov, cu toate că aceea era de fapt prima oară, poate n-am să vă mai văd...

— Plecaţi?

— Nu ştiu... mâine, totul...

— Atunci nu veţi veni mâine la Katerina Ivanovna? tremură glasul Soniei.

— Nu ştiu. Mâine-dimineaţă, totul... Nu despre asta-i vorba, am trecut doar ca să vă spun câteva cuvinte...

Ridică spre ea privirea îngândurată şi deodată îşi dădu seama că el stătea jos, iar ea rămăsese în picioare dinaintea lui.

— Dar de ce staţi în picioare? Luaţi loc, spuse deodată pe un alt ton, încet şi duios.

Ea se aşeză. El se uită câteva clipe la ea cu o privire plină de bunăvoinţă şi chiar de compătimire.

— Ce slăbuţă sunteţi! Şi ce mână aveţi! Străvezie de tot. Degetele sunt ca de moartă.

Îi luă mâna. Sonia zâmbi uşor.

— Aşa am fost întotdeauna, spuse ea.

— Şi când eraţi acasă?

— Da.

— Păi, da, fireşte! spuse el sacadat şi dintr-odată expresia feţei şi timbrul vocii i se schimbară din nou.

Îşi mai roti o dată privirea prin odaie.

— La Kapernaumov aţi închiriat?

— Da...

— Ei locuiesc acolo, după uşă?

— Da... Au şi ei o cameră ca asta.

— Stau toţi într-o cameră?

— Într-o cameră.

— Mie mi-ar fi frică noaptea în odaia asta, remarcă el posomorât.

— Gazdele sunt foarte bune, foarte cumsecade, zise Sonia, neputând parcă să-şi revină şi neînţelegând. Toată mobila, totul... e al gazdelor. Dumnealor sunt foarte de treabă, iar copiii vin mereu pe la mine...

— Sunt bâlbâiţi, nu?

— Da... Dânsul e bâlbâit şi pe deasupra şi şchiop... Iar soţia dânsului la fel... Nu că se bâlbâie, dar parcă nu se prea înţelege ce spune. E bună, foarte bună. Iar dânsul a fost argat. Şi au şapte copii... Doar cel mai mare e bâlbâit, ceilalţi sunt doar bolnavi... dar nu se bâlbâie... Dar dumneavoastră de unde aţi auzit despre ei? adăugă ea uşor mirată.

— Mi-a povestit tatăl dumneavoastră atunci... Mi-a spus totul... Cum aţi plecat la şase şi la nouă aţi venit înapoi, cum Katerina Ivanovna a stat în genunchi lângă patul dumneavoastră.

Sonia se intimidă.

— Azi mi s-a părut că-l văd, şopti ea şovăind.

— Pe cine?

— Pe tata. Mergeam