— Vă plimbaţi?

— Da, răspunse întretăiat Sonia, intimidându-se din nou şi lăsând ochii în jos.

— Katerina Ivanovna avea obiceiul să vă bată când stăteaţi cu tatăl dumneavoastră, nu-i aşa?

— A, nu, ce spuneţi, nici vorbă! zise Sonia uitându-se la el aproape speriată.

— Atunci, o iubiţi?

— Pe dânsa? Dar cuuum să nu! răspunse ea lungind cuvintele şi deodată îşi împreună palmele a rugă şi suferinţă. Ah, dumneavoastră nu... dacă aţi şti! E ca un copil... Şi-a pierdut minţile aproape de tot... de durere. Dar ce deşteaptă era... ce suflet... ce bună e! Ah, dumneavoastră nu ştiţi, nu ştiţi nimic!

Sonia spuse toate astea cu un fel de disperare, frângându-şi mâinile tulburată şi îndurerată. Obrajii palizi i se aprinseră din nou, iar în ochi i se citea o durere adâncă. Se vedea că toate astea o răscoliseră, că tare ar fi vrut să-şi descarce sufletul, să vorbească, să-i ia apărarea. O milă de nealinat, dacă se poate spune astfel, i se zugrăvi deodată pe chip.

— Să mă bată! Ce spuneţi! Doamne, să mă bată ea! Şi chiar dacă m-ar fi bătut, ce dacă? Ce dacă? Dumneavoastră nu ştiţi, nu ştiţi nimic... E aşa de nefericită, ah, aşa de nefericită! Şi bolnavă... Nu vrea decât dreptate... Ea e curată. Crede că în toate trebuie să existe dreptate şi cere... Chiar dacă ar fi supusă la chinuri, tot n-ar face ceva nedrept. Nu-şi dă seama că aşa ceva nu-i cu putinţă, să fie dreptate pe lume, şi îşi iese din fire... Ca un copil, ca un copil! E un om drept, foarte drept!

— Dar cu dumneavoastră ce-o să fie?

Sonia se uită întrebător la el.

— Doar totul a rămas pe umerii dumneavoastră. Şi înainte era, ce-i drept, pe umerii dumneavoastră, iar răposatul venea şi el să vă ceară bani când era mahmur. Dar acum, acum ce-o să fie?

— Nu ştiu, spuse Sonia că amărăciune.

— Ei rămân acolo?

— Nu ştiu, nu şi-au plătit chiria... După cât se-aude, gazda a spus chiar azi că nu mai vrea să-i ţină, iar Katerina Ivanovna zice că nici dânsa nu mai vrea să stea acolo nici o clipă.

— Dar de unde atâta curaj pe dânsa? Se bizuie pe dumneavoastră?

— O, nu, nu spuneţi aşa ceva... Suntem toţi ca unul, împărţim totul, zise Sonia emoţionându-se iarăşi brusc şi chiar înfuriindu-se, dar furia ei era întocmai ca aceea a unui canar sau a unei alte păsări micuţe. Oricum, ce-ar putea face? Ce-ar putea face? întrebă ea tot mai înfierbântată şi mai agitată. Şi cum a mai plâns, cum a mai plâns azi! I se tulbură minţile, n-aţi băgat de seamă? I se tulbură: ba nu mai poate de grijă, ca un copil, ca mâine să fie totul cum se cuvine, praznicul şi celelalte... ba îşi frânge mâinile, o podideşte sângele, plânge, începe deodată să se dea cu capul de pereţi de disperare. Pe urmă se linişteşte iar, îşi pune toată nădejdea în dumneavoastră, spune că acum sunteţi singurul ei sprijin şi că o să împrumute de pe undeva nişte bani, după care o să se ducă în oraşul ei, împreună cu mine, şi o să înfiinţeze un pension pentru fete nobile, iar pe mine o să mă pună supraveghetoare şi o să-ncepem o viaţă nouă, minunată, şi mă sărută, mă îmbrăţişează şi mă mângâie. Ea chiar crede, chiar crede în fanteziile astea! Şi poţi s-o contrazici? Iar azi a stat toată ziua şi-a spălat, a frecat, a cârpit şi, aşa lipsită de putere cum e, a tras singură albia în casă, de nici n-a mai putut să respire, a căzut la pat; şi azi-dimineaţă am fost cu ea să cumpărăm ghetuţe pentru Polecika şi Lenia, că li se rupseseră de tot, dar nu ne-am făcut bine socoteala, ne lipseau o groază de bani, şi alesese nişte ghetuţe aşa de drăguţe, că dânsa are gust, nici nu ştiţi... A podidit-o plânsul chiar acolo, la tejghea, în faţa negustorilor, fiindcă nu-i ajungeau banii... Ah, ţi se sfâşia inima s-o vezi.

— Atunci nici nu-i de mirare că dumneavoastră... trăiţi aşa, spuse cu un zâmbet amar Raskolnikov.

— Păi, dumneavoastră nu vă e milă? Nu vă e? se înfierbântă iar Sonia. Doar ştiu că v-aţi dat ultimul ban, şi încă nu văzuserăţi nimic. Dar dacă aţi fi văzut totul, o, Doamne! De câte ori, de câte ori n-am făcut-o şi eu să plângă! Chiar şi-acum o săptămână! Da, eu! Chiar cu o săptămână înainte să moară el. Am fost atât de crudă! Şi de câte ori, de câte ori n-am făcut la fel! Ah, cât mă doare acum, toată ziua mi-am amintit!

Spunând asta, Sonia începu să-şi frângă mâinile, atât de dureroasă era amintirea.

— Dumneavoastră, crudă?

— Da, eu, eu! Trecusem să-i văd, urmă ea plângând, şi bietul tata mi-a spus: „Citeşte-mi, zice, Sonia, mă cam doare capul, citeşte-mi... uite cărticica“. Avea o cărticică, o luase de la Andrei Semionâci, de la Lebeziatnikov, care stă tot acolo, dânsul aducea mereu cărticele din astea hazlii. Dar eu îi spun: „Trebuie să plec“, fiindcă nu voiam să citesc şi trecusem pe la ei mai ales ca să-i arăt nişte guleraşe Katerinei Ivanovna, îmi adusese Lizaveta, precupeaţa, nişte guleraşe şi manşetuţe ieftine, drăguţe, noi-nouţe şi brodate. Katerinei Ivanovna i s-au părut foarte drăguţe, şi le-a pus şi se