privea în oglindă, şi-i plăceau foarte, foarte mult: „Dă-mi-le mie, Sonia, zice, te rog“. Te rog, aşa a spus, atât de mult le voia. Dar unde să le poarte? Le voia doar aşa, ca să-şi amintească de timpurile fericite dinainte! Se privea în oglindă şi se admira, cu toate că dânsa nu mai are nici o rochie de ani de zile, chiar nici una, şi nici un fel de lucruri! Nu cere niciodată nimic de la nimeni, e mândră, mai degrabă dă dânsa altora tot ce are, dar acum, uite că mă roagă, aşa de mult i-au plăcut! Şi mie mi-a părut rău să i le dau. „La ce-ţi trebuie, zic, Katerina Ivanovna?“ Chiar aşa am spus, „la ce“. Nu trebuia să zic aşa ceva! S-a uitat la mine şi era aşa de mâhnită, aşa de mâhnită, că îţi făcea rău s-o vezi... Nu din pricina guleraşelor, ci pentru că am refuzat-o, am văzut limpede. Ah, dac-aş mai putea să întorc totul, să-mi iau cuvintele înapoi... Oh, dac-aş... dar pentru dumneavoastră e totuna!

— O ştiaţi pe această precupeaţă, pe Lizaveta?

— Da... O ştiaţi şi dumneavoastră? întrebă oarecum surprinsă Sonia.

— Katerina Ivanovna e bolnavă, e rău, n-o mai duce mult, zise Raskolnikov după o clipă de tăcere, fără să răspundă la întrebare.

— O, nu, nu, nu! strigă Sonia şi, fără să-şi dea seama, îi apucă amândouă mâinile, parcă implorându-l să nu fie aşa.

— Dar ar fi chiar mai bine să moară.

— Nu, n-ar fi mai bine, n-ar fi mai bine, n-ar fi mai bine deloc! repetă ea în neştire, speriată.

— Dar copiii? Unde o să-i duceţi, dacă nu-i luaţi la dumneavoastră?

— Vai, nici nu ştiu! strigă aproape disperată Sonia, luându-şi capul în mâini.

Se vedea că se gândise de multe ori la asta şi că el nu făcea decât să-i trezească din nou în minte acest gând.

— Dar dacă vă îmbolnăviţi şi sunteţi dusă la spital, chiar dacă trăieşte Katerina Ivanovna, ei, atunci ce-o să fie? stărui el fără milă.

— Ah, ce tot spuneţi! Aşa ceva nu-i cu putinţă! zise Sonia şi o spaimă de nedescris îi schimonosi chipul.

— Cum să nu fie cu putinţă? nu se lăsă Raskolnikov, cu un zâmbet crud. Doar nu aveţi asigurare de boală, nu? Atunci ce-o să se întâmple cu ei? Or să umble cu toţii pe străzi, ea o să tuşească, o să cerşească şi pe urmă o să se dea cu capul de vreun perete, ca astăzi, iar copiii or să plângă... O să se prăbuşească, o să fie dusă la secţie şi de-acolo la spital, o să moară, iar copiii...

— O, nu... Dumnezeu n-o să îngăduie una ca asta! izbucni într-un sfârşit Sonia, abia respirând.

Îl ascultase implorându-l din priviri, cu mâinile împreunate într-o rugă mută, ca şi cum totul ar fi depins de el.

Raskolnikov se ridică şi începu să umble prin odaie. Se scurse vreun minut. Sonia stătea în picioare, cu braţele atârnând neputincioase şi cu capul plecat, pradă unei tristeţi înfiorătoare.

— Nu puteţi să adunaţi ceva? Să puneţi deoparte pentru zile negre? întrebă el oprindu-se brusc în faţa ei.

— Nu, şopti Sonia.

— Bineînţeles că nu! Dar aţi încercat? adăugă el cu un zâmbet uşor ironic.

— Am încercat.

— Şi n-a mers? Păi, da, cred şi eu! Ce mai întreb!

Începu iar să umble prin odaie. Mai trecu vreun minut.

— Nu câştigaţi bani în fiecare zi?

Sonia se pierdu şi mai rău şi se făcu din nou roşie ca focul.

— Nu, şopti ea cu un efort chinuitor.

— Cu Polecika o să fie probabil la fel.

— Nu! Nu! Nu se poate! strigă disperată Sonia, ca şi cum înfipsese cineva un cuţit în ea. Doamne! N-o să îngăduie bunul Dumnezeu o grozăvie ca asta!

— Îngăduie şi altele.

— Nu, nu! Pe ea o s-o păzească Dumnezeu, o s-o păzească! repeta Sonia, nemaiştiind parcă de sine.

— Dar poate că Dumnezeu nici nu există, zise cu un fel de bucurie răutăcioasă Raskolnikov, râzând şi uitându-se la ea.

Dintr-odată, chipul Soniei se schimbă teribil, contractându-se spasmodic. Se uită la el cu un reproş nemărginit în priviri şi vru să spună ceva, dar nu izbuti să rostească nimic şi izbucni doar într-un plâns amar, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

— Adineauri spuneaţi despre Katerina Ivanovna că i se tulbură minţile, dar asta vi se întâmplă şi dumneavoastră, zise el după ce tăcu o vreme.

Se scurseră vreo cinci minute. El continuă să se plimbe dintr-un capăt în altul al odăii, în tăcere şi fără să-i arunce vreo privire. Într-un sfârşit se apropie de ea; ochii îi străluceau. O prinse de umeri cu amândouă mâinile şi se uită stăruitor la faţa ei înlăcrimată. Privirea îi era uscată, aprinsă, pătrunzătoare, buzele îi tremurau puternic... Deodată, cu o mişcare iute, se plecă până la pământ şi îi sărută piciorul. Sonia se trase înapoi îngrozită, ferindu-se ca de un nebun. Şi într-adevăr, el se uita ca un om complet nebun.

— Ce-i asta, ce faceţi? În faţa mea! bâigui ea pălind şi inima i se strânse deodată teribil de dureros.

El se şi ridicase.

— Nu în faţa