ta m-am înclinat, ci în faţa întregii suferinţe omeneşti, spuse cu un glas straniu, îndreptându-se spre fereastră. Ascultă, adăugă după o clipă, întorcându-se spre ea, i-am spus mai adineauri unuia care nu respectă demnitatea celorlalţi că nu-ţi ajunge nici la degetul cel mic... şi că astăzi i-am făcut o onoare soră-mii aşezând-o alături de tine...

— Ah, cum aţi putut să-i spuneţi aşa ceva! Şi în faţa ei! exclamă speriată Sonia. Să stea lângă mine! O onoare! Dar eu... n-am onoare, eu sunt o mare, o mare păcătoasă! Ah, cum să spuneţi aşa ceva!

— Nu fiindcă n-ai onoare şi eşti păcătoasă am spus asta despre tine, ci pentru marea ta suferinţă. E drept că eşti o mare păcătoasă, adăugă el aproape cu înflăcărare, dar păcatul tău cel mai mare este că te-ai înjosit şi te-ai jertfit în zadar. Asta nu e o grozăvie? Nu e o grozăvie că trăieşti în murdăria pe care o urăşti atâta, ştiind şi tu (nu trebuie decât să deschizi ochii) că nu ajuţi pe nimeni cu asta şi nu salvezi pe nimeni de la nimic! Spune-mi, continuă el aproape frenetic, cum pot sta alături înlăuntrul tău o ruşine şi o înjosire ca asta cu nişte simţăminte atât de opuse şi de sfinte? Fiindcă ar fi mai drept, de o mie de ori mai drept şi mai raţional, să te-arunci în apă cu capul înainte şi să isprăveşti o dată pentru totdeauna!

— Şi cu ei ce-o să fie? întrebă încet Sonia, uitându-se chinuită la el, dar parcă deloc mirată de propunerea lui.

Raskolnikov o privi ciudat, citind totul în privirea ei. Vasăzică, avusese ea însăşi deja acest gând. Poate că, disperată, se gândise de multe ori, cât se poate de serios, să termine odată, ba chiar atât de serios, încât acum aproape că nici n-o mira propunerea lui. Nici nu observase măcar cruzimea cuvintelor lui (fără îndoială, nu înţelesese nici sensul reproşurilor lui şi nici părerea lui aparte despre ruşinea ei, asta îi era clar). Îşi dădu foarte bine seama cât de monstruoasă, cât de cumplită era durerea care o tortura, şi nu de azi, de ieri, la gândul situaţiei ei ruşinoase, dezonorante. Oare ce, se întreba el, ce putuse să-i stăvilească până acum hotărârea de-a termina odată? Şi abia acum înţelese pe deplin ce însemnau pentru ea acei bieţi copilaşi orfani şi nefericita aceea pe jumătate nebună, Katerina Ivanovna, cu boala şi cu capul ei izbit de toţi pereţii.

Cu toate astea, pentru el era la fel de clar faptul că Sonia, cu firea ei şi cu puţina educaţie pe care o primise, nu putea rămâne aşa. Dar îl mai frământa o întrebare: cum de putuse ea să rămână atâta timp în această situaţie şi cum de nu-şi ieşise din minţi, dacă nu fusese în stare să-şi ia zilele? Fireşte, înţelegea că situaţia Soniei era un fenomen întâmplător în societate, cu toate că, din păcate, era departe de-a fi singular şi neobişnuit, dar tocmai faptul că toate astea i se întâmplau numai ei, împreună cu bruma ei de educaţie şi cu întreaga ei viaţă de până atunci, ar fi trebuit să o răpună de la primul pas făcut pe acest drum respingător. Ce o susţinea oare? Că doar nu viciul. Era vădit că toată ruşinea asta nu o atingea decât mecanic; în sufletul ei nu pătrunsese nici un strop de stricăciune adevărată, putea să vadă bine lucrul ăsta; putea să vadă până în străfundurile fiinţei sale când stătea astfel dinaintea lui...

„Pentru ea există trei posibilităţi: să se arunce în canal, s-o sfârşească la balamuc sau... sau să cadă într-un desfrâu care să-i îndobitocească mintea şi să-i împietrească sufletul“, cugetă el. Ultima perspectivă i se păru cea mai respingătoare, dar pentru că era deja sceptic şi pentru că era în acelaşi timp tânăr, deprins să gândească abstract şi – poate tocmai de aceea – crud, nu se putea împiedica să creadă că soluţia din urmă, adică desfrâul, era cea mai probabilă dintre toate.

„Să fie oare cu putinţă, se întrebă în sinea lui, ca fiinţa asta, care şi-a păstrat încă sufletul curat, să se lase până la urmă cu bună ştiinţă înghiţită de groapa asta abjectă şi urât mirositoare? Dar nu cumva a şi început să fie atrasă şi tocmai pentru că viciul nu i se mai pare atât de respingător a fost în stare să reziste până acum? Nu, nu se poate! exclamă el, aşa cum făcuse şi Sonia mai devreme. Până acum au ţinut-o departe de canal teama că săvârşeşte un păcat şi gândul la ei, la copii... Iar dacă nu şi-a pierdut minţile până acum... Dar cine spune că nu şi le-a pierdut deja? Oare judecata ei mai e sănătoasă? E posibil să vorbeşti cum vorbeşte ea? E posibil să judeci cum judecă ea dacă eşti zdravăn la minte? E posibil să fie martoră la propria pieire, să stea chiar pe marginea gropii împuţite care o trage deja înăuntru şi să nu facă altceva decât să dea din mână şi să-şi astupe urechile când i se pomeneşte de pericol? Nu cumva aşteaptă o minune? Fără îndoială. Oare toate astea nu sunt semne de nebunie?“

Se opri cu înverşunare la acest gând. Soluţia asta îi era chiar mai pe plac decât oricare alta. Începu să o cerceteze mai îndeaproape.

— Vasăzică, te rogi mult la Dumnezeu, Sonia? o întrebă.

Sonia tăcea; el stătea lângă ea, aşteptând un răspuns.

— Ce-aş fi eu fără Dumnezeu? spuse ea într-o şoaptă iute, hotărâtă, ridicând brusc ochii strălucitori către el şi strângându-i mâna cu putere.

„Ei, asta e!“, se gândi el.

— Dar Dumnezeu ce face pentru tine? întrebă el continuând s-o iscodească.

Sonia tăcu îndelung, neputând