— Tăceţi! Nu întrebaţi! Nu aveţi căderea! strigă ea deodată, privindu-l sever şi cu mânie.

„Asta e! Asta e!“, îşi repeta el stăruitor.

— Face totul! şopti ea repede, lăsându-şi iar ochii în jos.

„Iată dezlegarea! Iată explicaţia!“, hotărî el în gând, privind-o cu o curiozitate lacomă.

Se uita cu un sentiment nou, straniu, aproape dureros la feţişoara ei neregulată, colţuroasă, palidă şi slabă, la ochii aceştia albaştri, blânzi, în care putea străluci un asemenea foc, o asemenea hotărâre neînduplecată, la trupul acela micuţ care tremura încă de indignare şi de mânie, şi toate astea i se păreau din ce în ce mai ciudate, aproape ireale. „E scrântită! Scrântită!“, îşi repetă cu convingere.

Pe comodă era o carte. Îi sărise în ochi de câte ori trecuse pe lângă ea în vreme ce umbla dintr-un capăt în altul al odăii. Acum o luă şi se uită la ea. Era Noul Testament, în traducerea rusă. Tomul, legat în piele, era vechi şi uzat.

— Asta de unde-i? strigă la ea în capătul celălalt al camerei.

Sonia rămăsese pironită în acelaşi loc, la trei paşi de masă.

— Mi-a adus-o cineva, răspunse ea parcă fără voie şi fără să se uite la el.

— Cine ţi-a adus-o?

— Lizaveta, o rugasem eu.

„Lizaveta! Ce ciudat!“, se gândi el. Totul la Sonia i se părea cu fiecare clipă tot mai straniu şi mai fantastic. Apropie cartea de lumânare şi începu s-o răsfoiască.

— Unde scrie despre Lazăr? întrebă deodată.

Sonia nu răspunse, uitându-se cu încăpăţânare în pământ. Stătea puţin întoarsă către masă.

— Unde-i învierea lui Lazăr? Caut-o, Sonia.

Ea se uită pieziş la el.

— Nu acolo căutaţi... e în evanghelia a patra..., şopti cu asprime, fără să se apropie.

— Găseşte-o tu şi citeşte-mi, spuse el.

Se aşeză cu coatele pe masă, cu capul sprijinit într-o mână şi, aţintindu-şi posomorât privirea într-o parte, se pregăti să asculte.

„Peste vreo trei săptămâni vino să mă vezi la şapte verste6! Voi fi acolo, fără îndoială, dacă nu într-un loc şi mai rău“, mormăi pentru sine.

Sonia dădu ascultare, plină de îndoială, dorinţei lui ciudate şi se îndreptă şovăind spre masă. Luă totuşi cartea.

— Chiar n-aţi citit-o? întrebă privindu-l pe sub sprâncene, pe deasupra mesei.

Glasul îi devenea tot mai aspru.

— Demult... Când eram la şcoală. Citeşte!

— Dar la biserică nu aţi auzit-o?

— Eu... nu mă duc. Dar tu mergi des?

— N-nu, şopti Sonia.

Raskolnikov zâmbi.

— Înţeleg... Atunci n-o să te duci nici mâine, la înmormântarea tatălui tău?

— Ba da. Am fost şi acum o săptămână... am plătit un parastas.

— Pentru cine?

— Pentru Lizaveta. A fost omorâtă cu toporul.

Nervii lui erau tot mai încordaţi. Capul începuse să i se învârtă.

— Erai prietenă cu Lizaveta?

— Da... Era un om drept... Venea pe-aici... destul de rar... nu prea putea. Citeam împreună şi... stăteam de vorbă. Acum s-a înfăţişat înaintea Domnului.

Ce ciudat îi sunau în urechi cuvintele acelea ca din carte! Şi i se mai descoperi un lucru nou cu privire la ea: întâlnirile sale tainice cu Lizaveta – două smintite.

„Am să mă smintesc şi eu! E molipsitor!“, se gândi.

— Hai, citeşte! exclamă deodată enervat şi nerăbdător.

Sonia tot mai şovăia. Inima i se zbătea în piept. Parcă nu îndrăznea să-i citească. El se uita aproape chinuit la „sărmana smintită“.

— Ce nevoie aveţi? Doar nu credeţi, nu? spuse ea în şoaptă şi parcă înecându-se.

— Citeşte! Aşa vreau eu! stărui el. Doar i-ai citit şi Lizavetei!

Sonia deschise cartea şi căută locul. Mâinile îi tremurau, glasul n-o ajuta. De două ori începu şi nu-i ieşi din gură nici prima silabă.

— „Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania...“, rosti cu greutate în cele din urmă, dar brusc, la cel de-al treilea cuvânt, glasul îi tremură şi se frânse, ca o coardă prea întinsă. I se tăie răsuflarea şi simţi o strânsoare în piept.

Raskolnikov înţelegea întru câtva de ce nu se putea hotărî Sonia să-i citească şi, cu cât înţelegea mai bine, cu atât mai brutal şi mai nervos stăruia să-i citească. Îşi dădea seama prea bine cât de greu îi venea să trădeze şi să dea la iveală tot ce era al ei. Îşi dădea seama că aceste simţăminte erau de fapt taina ei, adevărată şi deja foarte veche, poate chiar din adolescenţă, când mai trăia încă în sânul familiei, alături de nefericitul ei tată şi de o mamă vitregă pe care durerea o împinsese la nebunie, înconjurată de nişte copii înfometaţi şi de ţipete şi dojeni cumplite. Dar în acelaşi timp simţea limpede, simţea fără umbră de îndoială că, în ciuda amărăciunii şi a groazei pe care le deşteptau în ea acest gând, încerca ea însăşi o dorinţă chinuitoare de-a citi, oricât de tristă şi speriată era, de a-i citi lui, să audă, şi neapărat acum