– „orice-ar fi să se întâmple mai târziu!“... Citea asta în ochii ei, o înţelegea din emoţia şi din exaltarea ei... Ea se stăpâni, îşi înăbuşi nodul din gât, care îi frânsese la început glasul, şi continuă să citească din capitolul unsprezece al Evangheliei după Ioan. Ajunse astfel până la versetul al nouăsprezecelea:

— „Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da.“

Aici se opri iar, presimţind ruşinată că glasul avea să-i tremure şi să se frângă din nou...

— „Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta I-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: (răsuflând anevoie, Sonia citi tare şi răspicat, ca şi cum s-ar fi spovedit ea însăşi în auzul tuturor) Da, Doamne, Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.“

Se opri, înălţă iute ochii către el, dar se stăpâni repede şi începu să citească mai departe. Raskolnikov stătea şi asculta nemişcat, fără să se întoarcă, cu coatele rezemate pe masă şi uitându-se într-o parte. Ajunseră astfel cu cititul la versul al treizeci şi doilea.

— „Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă aşa ca şi acesta să nu moară?“

Raskolnikov se întoarse spre ea şi o privi cu emoţie. Da, asta era! Tremura deja toată, scuturată de o adevărată febră. Se aşteptase la asta. Pe măsură ce se apropia cu cititul de acea minune mare şi nemaiauzită, o cuprinse un sentiment triumf uriaş. Glasul ei căpătă o sonoritate metalică; triumful şi bucuria răsunau în el, dându-i tărie. Rândurile i se învălmăşeau în faţa ochilor înceţoşaţi de lacrimi, dar ştia deja pe de rost ce citea. La ultimul verset: „Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă aşa ca...“, coborî glasul, exprimând, cu ardoare şi pasiune, îndoiala, reproşul şi hula iudeilor orbi, necredincioşi, care într-o o clipă aveau să cadă în genunchi ca trăsniţi, să plângă şi să creadă... „Şi el, el, la fel de orb şi de necredincios, o să audă acum şi o să creadă la rândul lui, da, da! Acum, chiar acum!“, visa ea, tremurând în aşteptarea acestei bucurii.

— „Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.“

Apăsă cu tărie pe cuvântul a patra.

— „Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul (citi ea ridicând glasul cu exaltare şi tremurând înfiorată, ca şi cum ar fi văzut cu ochii ei), fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.“

Nu citi mai departe, nici n-ar fi putut, închise cartea şi se ridică repede de pe scaun.

— Asta e tot despre învierea lui Lazăr, şopti dintr-odată cu un glas aspru, apoi rămase nemişcată, uitându-se într-o parte, neîndrăznind şi parcă ruşinându-se să ridice ochii spre el. Tremura încă, scuturată parcă de febră. Mucul de lumânare, care începuse de mult să pâlpâie în sfeşnicul strâmb, lumina slab odaia mizeră unde un ucigaş şi o femeie pierdută se adunaseră atât de straniu laolaltă pentru a citi din cartea veşnică. Se scurseră vreo cinci minute, poate mai mult.

— Am venit să-ţi vorbesc despre un lucru, zise deodată tare Raskolnikov, încruntându-se.

Se ridică şi se apropie de Sonia, care ridică în tăcere ochii spre el. Privirea lui, în care se citea un fel de hotărâre sălbatică, era grozav de severă.

— Azi mi-am părăsit familia, urmă el, pe mama şi pe sora mea. De-acum nu mă mai duc la ele. Am rupt toate legăturile.

— De ce? întrebă uluită Sonia.

Întâlnirea de mai devreme cu mama şi sora lui îi lăsase o impresie de neşters, chiar dacă nu-i era nici ei prea clară. Primi aproape îngrozită această veste.

— Acum nu te mai am decât pe tine, adăugă el. Să plecăm împreună... Am venit la tine. Amândoi