— Unde să plecăm? întrebă ea speriată şi, fără să vrea, se trase înapoi.

— De unde vrei să ştiu? Ştiu doar că avem acelaşi drum şi acelaşi ţel! Asta ştiu sigur şi nimic altceva.

Ea se uita la el şi nu înţelegea nimic. Îşi dădea seama numai că era cumplit, nespus de nefericit.

— Nici unul dintre ei n-ar înţelege nimic dacă le-ai vorbi, urmă el, dar eu am înţeles. Am nevoie de tine, de asta am şi venit.

— Nu înţeleg..., spuse în şoaptă Sonia.

— O să-nţelegi pe urmă. Oare n-ai făcut şi tu acelaşi lucru? Şi tu ai trecut peste prag... ai putut să-l treci. Ai ridicat mâna asupra ta, ai distrus o viaţă... a ta (e acelaşi lucru!). Cu sufletul şi cu mintea ta, puteai să trăieşti, dar ai să sfârşeşti în piaţa Sennaia... N-o să poţi rezista şi, dacă ai să rămâi singură, o să înnebuneşti, ca şi mine. Pari deja să ai mintea pe jumătate rătăcită; aşa că trebuie să mergem împreună, pe acelaşi drum! Vino!

— De ce? De ce spuneţi asta! zise Sonia, tulburată şi răscolită în chip straniu de cuvintele lui.

— De ce? Pentru că aşa nu putem rămâne, uite de ce! Trebuie să privim în sfârşit lucrurile drept în faţă, nu să plângem şi să ţipăm ca nişte copii că Dumnezeu n-o să îngăduie! Ce-o să se întâmple dacă mâine-poimâine chiar au să te ducă la spital? Katerina Ivanovna nu-i în toate minţile şi e bolnavă, o să moară repede, dar copiii? N-o să piară şi Polecika? N-ai văzut pe la colţurile străzilor copii pe care-i trimit mamele lor la cerşit? Am aflat unde stau aceste mame şi în ce condiţii. Acolo, un copil nu poate să rămână copil. Acolo, la şapte ani, un copil e deja stricat şi fură. Şi doar copiii sunt făcuţi după chipul lui Hristos: „A lor este împărăţia cerurilor“. El ne-a poruncit să-i cinstim şi să-i iubim, fiindcă ei sunt viitorul omenirii...

— Dar ce, ce să facem? repeta Sonia isteric, plângând şi frângându-şi mâinile.

— Ce să facem? Trebuie să tăiem răul de la rădăcină o dată pentru totdeauna, atâta tot, şi să luăm asupra noastră suferinţa! Ce? Nu înţelegi? O să-nţelegi pe urmă... Libertate şi putere, dar cea mai importantă e puterea! Asupra fiecărei făpturi tremurătoare şi asupra întregului furnicar!... Iată ţelul! Să ţii minte! Asta-i urarea de drum pe care ţi-o fac. Poate e ultima dată când vorbesc cu tine. Dacă nu vin mâine, o să afli singură tot, iar atunci adu-ţi aminte cuvintele mele de-acum. Şi într-o zi, peste câţiva ani, poate o să înţelegi şi ce voiau să însemne. Dacă vin mâine, o să-ţi spun cine a omorât-o pe Lizaveta. Rămâi cu bine!

Sonia tresări din tot trupul, înspăimântată.

— Ştiţi cine a omorât-o? întrebă ea îngheţând de groază şi uitându-se la el cu o privire sălbatică.

— Ştiu şi o să-ţi spun... Ţie, numai ţie! Te-am ales pe tine. N-o să vin să-ţi cer iertare, doar o să-ţi spun. Te-am ales de mult, încă de când mi-a vorbit tatăl tău despre tine şi Lizaveta trăia, de-atunci m-am gândit să-ţi spun. Cu bine. Nu-mi da mâna. Pe mâine!

Ieşi. Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea însăşi părea nebună şi simţea asta. Capul i se învârtea. „Doamne! Cum de ştie cine a omorât-o pe Lizaveta? Ce înseamnă vorbele astea? E îngrozitor!“ Dar în acelaşi timp nu-i trecea prin minte gândul că... Nicicum! Nicicum!... „O, trebuie să fie groaznic de nefericit!... Şi-a părăsit mama şi sora. De ce? Ce s-a întâmplat? Şi ce are de gând? Ce însemnau oare cuvintele pe care i le-a spus ei? I-a sărutat piciorul şi a spus... a spus (da, a spus asta clar) că fără ea nu mai poate trăi... O, Doamne!“

Toată noaptea pe Sonia o scuturară frigurile şi deliră. Din când în când tresărea, plângea, îşi frângea mâinile, apoi cădea iar într-un somn agitat şi îi apăreau în vis Polecika, Katerina Ivanovna, Lizaveta, cititul Evangheliei şi el... el, cu chipul lui palid, cu ochii arzători... Îi sărută picioarele, plânge... O, Doamne!

Dincolo de uşa din dreapta, ce despărţea odaia Soniei de locuinţa Gertrudei Karlovna Resslich, era o cameră de trecere, care stătea deja de mult timp goală şi care ţinea de apartamentul doamnei Resslich. Aceasta o închiria, lucru anunţat prin etichetele puse la poartă şi prin hârtiuţele lipite pe geamurile care dădeau spre canal. Sonia se deprinsese de mult să considere camera aceea nelocuită. În tot acest răstimp însă, la uşa din camera goală pândise, trăgând cu urechea, domnul Svidrigailov. Când Raskolnikov ieşi, acesta stătu câteva clipe pe gânduri, apoi merse în vârful picioarelor până în camera lui, vecină cu cea goală, luă un scaun şi îl aduse fără zgomot chiar la uşa ce dădea în camera Soniei. Discuţia i se păruse interesantă şi plină de miez, îi plăcuse chiar foarte, foarte mult, atât de mult încât îşi adusese scaunul, pentru ca data viitoare, bunăoară mâine, să se scutească de neplăcerea de-a sta o oră întreagă în picioare şi să se instaleze mai comod, pentru ca satisfacţia să-i fie deplină.

6 La şapte verste de Petersburg se afla la vremea aceea un azil de nebuni.

~ V ~

În dimineaţa următoare, la unsprezece fix, când intră la secţia de poliţie a sectorului N., în sala de