aşteptare a comisarului cu anchetele judiciare, şi ceru să fie anunţat la Porfiri Petrovici, Raskolnikov se miră că e lăsat să aştepte atât de mult: trecură cel puţin zece minute până să fie chemat. Îşi închipuise că aveau să dea îndată cu toţii năvală asupra lui. Până una-alta, stătea în sala de aşteptare, iar pe lângă el se perindau încolo şi-ncoace oameni cărora, după cât se părea, numai de el nu le ardea. În camera de-alături, ce aducea a cancelarie, stăteau şi scriau câţiva conţopişti şi se vedea bine că nici unul nu avea habar cine şi ce era cu el. Se uită în jur cu o privire neliniştită şi bănuitoare, să-şi dea seama dacă nu descoperă pe undeva privirea furişă a vreunei iscoade puse să-l pândească, să nu cumva să plece de-acolo. Dar nu era nimic de felul ăsta, nu văzu decât conţopişti care se îndeletniceau cu treburi mărunte şi alţi câţiva indivizi, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie: n-avea decât să plece unde poftea. În mintea lui îşi făcea tot mai mult loc gândul că, dacă omul acela misterios de ieri, năluca aceea răsărită ca din pământ, ar fi ştiut şi ar fi văzut într-adevăr totul, acum n-ar mai fi stat el, Raskolnikov, să aştepte liniştit. Şi l-ar fi aşteptat ei aici până la ora unsprezece, când a găsit el de cuviinţă să vină? Asta însemna fie că omul nu făcuse până acum nici un denunţ, fie... fie că pur şi simplu nu ştia nimic, că nu văzuse nimic cu ochii lui (şi cum ar fi putut să vadă?) şi că tot ce se întâmplase ieri fusese doar o nălucire căreia îi dăduse proporţii închipuirea lui excitată şi bolnavă. Explicaţia asta începuse să prindă rădăcini în mintea lui încă de ieri, când se afla în culmea neliniştii şi a disperării. Cugetând acum din nou la toate astea şi pregătindu-se pentru o nouă luptă, simţi deodată că începe să tremure, iar gândul că tremura de frică în faţa odiosului Porfiri Petrovici îl făcu să fiarbă de indignare. Nimic nu-l îngrozea mai mult decât să se întâlnească din nou cu acest om: simţea faţă de el o ură nemăsurată, nemărginită şi chiar se temea ca această ură să nu-l trădeze. Atât de puternică îi era indignarea, încât încetă pe loc să mai tremure; se pregăti să intre cu un aer îndrăzneţ şi distant şi îşi făgădui să deschidă gura cât mai puţin posibil, doar să privească şi să asculte cu atenţie şi, măcar de data asta, să-şi învingă cu orice preţ firea de o irascibilitate maladivă. În clipa aceea fu chemat la Porfiri Petrovici.

Acesta era singur în cabinetul său, o încăpere nici prea mare, nici prea mică, în care se găseau o masă lată de scris aşezată în faţa unui divan îmbrăcat în pânză cerată, un birou, un dulap într-un colţ şi câteva scaune, toate cazone, din lemn galben lustruit. Pe peretele din fund, sau mai bine zis pe peretele despărţitor, era o uşă încuiată: prin urmare, dincolo de el, trebuiau să mai fie nişte camere. De îndată ce intră Raskolnikov, Porfiri Petrovici închise uşa în urma lui şi rămaseră singuri. Îşi întâmpină musafirul cu aerul cel mai vesel şi mai amabil şi, abia după câteva minute, Raskolnikov observă la el un soi de stinghereală, ca şi cum ar fi fost deranjat din cine ştie ce ocupaţie ori ar fi fost surprins făcând ceva ascuns de unul singur.

— A, stimabile! Iată-vă... pe meleagurile noastre..., începu Porfiri întinzându-i amândouă mâinile. Ei, luaţi loc, taică! Ori poate nu vă place să vi se spună stimabile şi... taică aşa, tout court7? Vă rog să n-o luaţi drept familiaritate... Uitaţi aici, pe divan.

Raskolnikov se aşeză fără să-şi ia ochii de la el.

Cuvintele „pe meleagurile noastre“, scuzele pentru familiaritate, expresia franţuzească tout court şi aşa mai departe – toate aveau fără îndoială o semnificaţie. „Deşi mi-a întins amândouă mâinile, nu m-a lăsat să-i strâng nici una, şi le-a retras la timp“, îi trecu prin minte o bănuială. Se urmăreau unul pe altul, dar cum li se întâlneau privirile, şi le fereau cu iuţeala fulgerului.

— V-am adus hârtiuţa asta... pentru ceas... poftim. E scrisă cum trebuie sau s-o scriu din nou?

— Ce? Hârtiuţa? Aşa, aşa... nici o grijă, e foarte bine, spuse Porfiri Petrovici, zorit parcă să plece undeva şi cercetând-o abia după aceea. Da, e foarte bine. Nici nu trebuie mai mult, adăugă vorbind la fel de repede şi punând hârtia pe masă.

O clipă mai târziu, discutând deja despre altceva, o luă din nou de pe masă şi o puse la el pe birou.

— Parcă spuneaţi ieri că aţi vrea să mă întrebaţi... aşa cum cere procedura... despre faptul că o cunoşteam pe... pe femeia care a fost omorâtă? începu iar Raskolnikov. „De ce-oi fi spus parcă?“, îi şi trecu fulgerător prin minte un alt gând.

Şi simţi brusc că neliniştea pricinuită de simpla prezenţă a lui Porfiri, de numai două vorbe, de numai două priviri schimbate cu el, crescuse într-o clipă monstruos... şi că asta era teribil de periculos: nervii i-o luau razna, emoţia îi creştea. „Rău! Foarte rău! Iar o să mă ia gura pe dinainte.“

— Da, da, da! Nu vă faceţi griji! Avem timp, avem timp, mormăi Porfiri plimbându-se încoace şi-ncolo pe lângă masă, dar parcă fără nici un rost, ba repezindu-se spre fereastră, ba spre birou, ba iar spre masă, ba evitând privirea bănuitoare a lui Raskolnikov, ba oprindu-se deodată şi privindu-l ţintă.

Arăta nespus de ciudat, cu trupul lui scurt şi durduliu, ca o minge care se rostogolea în toate părţile, lovindu-se de toţi pereţii şi întorcându-se imediat înapoi.

— Avem timp, avem timp...