Fumaţi? Aveţi ţigări? Luaţi una, continuă servindu-şi musafirul cu o ţigară. Ştiţi, vă primesc aici, iar locuinţa mea e chiar dincolo, după peretele despărţitor... cea de serviciu. Însă deocamdată nu stau aici, fiindcă am avut de făcut nişte mici reparaţii. Acum e aproape gata... O locuinţă de serviciu, ştiţi, e mare lucru. Nu găsiţi?

— Da, mare lucru, răspunse Raskolnikov privindu-l cu un zâmbet aproape ironic.

— Mare lucru, mare lucru..., repetă Porfiri Petrovici, părând a se gândi brusc la cu totul altceva. Da, mare lucru! numai că nu strigă la un moment dat, ridicând brusc privirea către Raskolnikov şi oprindu-se la doi paşi de el.

Repetarea prostească şi neîncetată a observaţiei că locuinţa de serviciu e mare lucru contrasta prin banalitatea ei cu privirea gravă, gânditoare şi enigmatică, aţintită dintr-odată asupra oaspetelui său.

Asta îl făcu să clocotească şi mai rău de furie pe Raskolnikov, care nu se mai putu abţine să nu arunce o sfidare batjocoritoare şi destul de imprudentă.

— Ştiţi, întrebă el deodată, privindu-l aproape îndrăzneţ şi parcă desfătându-se cu îndrăzneala lui, mi se pare că există o regulă juridică, un procedeu juridic folosit de orice anchetator: să vorbească la început pe departe, despre nimicuri, sau chiar despre ceva serios, dar fără nici o legătură cu subiectul, ca să-l încurajeze, cum s-ar spune, sau, mai bine zis, să-l distragă pe cel interogat, să-i adoarmă vigilenţa, şi pe urmă, brusc, în chipul cel mai neaşteptat, să-l atingă chiar în moalele capului cu o întrebare periculoasă care să-i fie fatală, aşa e? Se pare că procedeul ăsta e amintit şi azi cu sfinţenie în toate regulamentele şi instrucţiunile, nu-i aşa?

— Aşa, aşa... cum adică, credeţi că de asta v-am vorbit despre... locuinţa de serviciu... hm?

Şi spunând asta, Porfiri Petrovici îşi miji privirea şi făcu cu ochiul: o expresie veselă şi vicleană îi trecu fugar peste chip, cutele de pe frunte i se neteziră, ochişorii i se îngustară, trăsăturile feţei i se destinseră şi izbucni brusc într-un râs nervos, prelung, cutremurându-se din tot trupul şi uitându-se drept în ochii lui Raskolnikov. Acesta începu să râdă şi el, deşi cam forţat, dar când Porfiri, văzându-l că râde, se porni să hohotească atât de tare că se făcu aproape stacojiu, sila lui Raskolnikov întrecu deodată orice prudenţă: încetă să mai râdă, se încruntă şi se uită lung şi cu ură la Porfiri, neluându-şi ochii de la el cât ţinu râsul acela interminabil, care parcă anume nu mai contenea. De altminteri, amândoi dădeau dovadă de imprudenţă, fiindcă până la urmă Porfiri Petrovici râdea pe faţă de musafirul lui, care îi întâmpina râsul cu ură, fără să-i pese câtuşi de puţin. Acest lucru din urmă i se păru deosebit de semnificativ lui Raskolnikov: îşi dădu seama că, mai mult ca sigur, Porfiri Petrovici nu fusese nici adineauri câtuşi de puţin stingherit, ci dimpotrivă, era posibil ca el, Raskolnikov, să fi căzut în capcană; că în toate astea exista ceva, un scop pe care el nu-l cunoştea; că poate totul fusese pregătit dinainte şi într-o clipă urma să fie dat în vileag şi să se prăbuşească...

Trecu imediat la acţiune, se ridică şi îşi luă şapca.

— Porfiri Petrovici, începu el hotărât, dar destul de iritat, ieri v-aţi exprimat dorinţa să vin încoace pentru un interogatoriu. (Rosti apăsat cuvântul interogatoriu.) Am venit şi, dacă aveţi să-mi puneţi întrebări, vă stau la dispoziţie, dacă nu, daţi-mi voie să mă retrag. N-am timp, am treabă... Trebuie să mă duc la înmormântarea funcţionarului aceluia călcat de o trăsură, despre care... aţi auzit... şi dumneavoastră, adăugă el, însă pe loc i se făcu ciudă că adăugase acest lucru şi se enervă şi mai tare. M-am săturat de toate astea, auziţi, şi nu de-acum... în parte, de-aici mi se şi trage boala... Într-un cuvânt, numai că nu strigă el, simţind că faptul că pomenise de boală fusese şi mai nelalocul lui, într-un cuvânt: binevoiţi sau să mă interogaţi sau să-mi daţi drumul imediat... iar dacă e să mă interogaţi, s-o faceţi după cum cere procedura, altfel nu permit! Aşa că rămâneţi cu bine, fiindcă deocamdată nu mai avem ce face împreună.

— Doamne! Ce v-a venit? Dar despre ce să vă pun întrebări? chicoti Porfiri Petrovici, schimbându-şi însă îndată tonul şi atitudinea şi curmându-şi râsul pe loc. Nu-ţi face griji, te rog, continuă el, începând să se plimbe iar de colo-colo şi căutând deodată cu tot dinadinsul să-l facă pe Raskolnikov să se aşeze, avem timp, avem timp, şi toate astea sunt doar nişte fleacuri! Dimpotrivă, sunt aşa de bucuros că ai venit în fine la noi... Eu te primesc ca pe un oaspete. Iar pentru blestematul ăsta de râs, Rodion Romanovici taică, să mă ierţi. Rodion Romanovici, parcă aşa te cheamă după tată, nu?... Sunt cam nevricos şi m-ai făcut să râd cu observaţia dumitale plină de haz; mi se-ntâmplă, zău, să mă zgudui de râs ca un gumilastic câte o jumătate de ceas... Îmi place să râd. Cu constituţia mea, mă şi tem să nu mă lovească apoplexia. Dar ia loc, ce-i asta? Te rog, altfel mă faci să cred că te-ai supărat pe mine...

Raskolnikov, tot încruntat şi furios, tăcea, asculta şi observa. Se aşeză totuşi, dar fără să lase şapca din mână.

— Să-ţi spun câte ceva despre mine, Rodion Romanovici taică, doar ca să-ţi explici mai bine firea mea, ca să zic aşa, continuă Porfiri Petrovici învârtindu-se prin cameră şi ocolind, ca şi mai înainte, privirea musafirului său. Ştii, eu sunt holtei, nu prea ies în societate, nu mă cunoaşte lumea şi, pe deasupra, sunt un om terminat, anchilozat, secătuit şi... şi... ai observat, Rodion Romanovici, că la noi, adică la noi în Rusia, şi mai mult decât oriunde în cercurile noastre petersburgheze,