dacă doi oameni inteligenţi, care nu se cunosc încă prea bine, dar se stimează unul pe altul, ca să zic aşa, ca noi doi de pildă, se întâlnesc undeva, apoi jumătate de ceas nu găsesc nici un subiect de discuţie, înţepenesc unul în faţa altuia, stau stingheriţi şi nu ştiu ce să-şi spună. Toată lumea are un subiect de discuţie, doamnele, bunăoară... oamenii din lumea bună, din înalta societate, găsesc întotdeauna despre ce să vorbească, c’est de rigueur8, dar cei din clasa de mijloc, ca noi, sunt cu toţii ruşinoşi şi foarte puţin vorbăreţi... cei care gândesc, vreau să spun. De ce-o fi aşa, taică? Nu ne interesează societatea ori suntem din cale-afară de oneşti şi nu vrem să ne păcălim unul pe altul, nu ştiu ce să spun. Hm? Ce crezi? Ei, dar lasă odată şapca jos, parcă te-ai pregăti să pleci, mă simt stânjenit, zău aşa... Eu, dimpotrivă, sunt aşa de bucuros......

Raskolnikov puse şapca deoparte, tăcând în continuare încruntat şi ascultând vorbăria goală şi încurcată a lui Porfiri. „Oare vrea să-mi abată atenţia cu flecăreala lui prostească?“

— Nu-ţi ofer o cafea, nu se potriveşte cu locul; dar de ce n-aş sta şi eu cinci minute de vorbă cu un prieten, să mă mai destind, turui mai departe Porfiri. Ştii, toate îndatoririle astea de serviciu... te rog, taică, să nu te superi că mă tot plimb de colo-colo, să mă ierţi, taică, tare mă tem să nu te jignesc, dar pur şi simplu am nevoie de plimbarea asta. Şed tot timpul pe scaun şi sunt aşa de bucuros când pot să mai umblu şi eu câte cinci minute... mă supără hemoroizii... îmi tot pun în gând să mă tratez cu niţică gimnastică; se spune că şi consilierii de stat, chiar că de stat, şi până şi consilierii aulici nu se dau înapoi să sară coarda; aşa-i cu ştiinţa în veacul nostru... ce să-i faci... Cât despre îndatoririle noastre de-aici, interogatoriile şi tot formalismul ăsta... uite, chiar dumneata, taică, ai pomenit adineauri de interogatorii... ştii, Rodion Romanovici taică, interogatoriile astea îl zăpăcesc mai mult pe anchetator decât pe anchetat... Asta ai observat şi dumneata adineauri cu mult bun-simţ şi cât se poate de îndreptăţit. (Raskolnikov nu făcuse nici o observaţie în privinţa asta.) Te şi-ncurci! Zău dacă nu te-ncurci! Acelaşi şi acelaşi lucru întruna, parcă ai bate toba! Când o veni reforma, măcar să ne numească şi pe noi altfel, he-he-he! Cât despre procedeele noastre judiciare, cum te-ai exprimat atât de spiritual, sunt întru totul de acord cu dumneata. Păi, spune-mi şi mie, care inculpat, fie şi mujicul cel mai înapoiat, nu ştie, de pildă, că încep mai întâi să-l adoarmă cu întrebări fără legătură cu cazul (cum fericit te-ai exprimat dumneata), ca pe urmă să-i dea una chiar în moalele capului, cu muchia, he-he-he!, chiar în moalele capului, ca să reiau fericita dumitale comparaţie! He-he-he! Vasăzică chiar te-ai gândit că eu, cu locuinţa, voiam să te... he-he! Tare ironic mai eşti! Ei, gata, am tăcut! A, da, apropo, un cuvânt cheamă alt cuvânt, un gând trezeşte alt gând, mai adineauri ai binevoit să pomeneşti ceva despre procedură, ştii, în legătură cu interogatoriul... Dar ce să spun! Procedura, ştii, e în multe cazuri un fleac. Uneori nu faci decât să stai de vorbă prieteneşte şi ieşi mai în câştig. Procedura n-o să se piardă niciodată, dă-mi voie să te liniştesc în privinţa asta. Dar te întreb: ce este de fapt procedura? Ea nu trebuie să-l constrângă pe anchetator la fiecare pas. Munca lui e în felul ei, ca să zic aşa, o artă liberă, sau ceva de soiul ăsta... he-he-he!

Porfiri Petrovici trase o clipă aer în piept. Vorbea întruna, când înşirând fraze goale până la absurd, când strecurând fără veste câteva cuvinte enigmatice, pentru ca imediat să se întoarcă la absurdităţile dinainte. Acum aproape alerga prin încăpere, mişcându-şi din ce în ce mai iute picioruşele groase şi uitându-se tot timpul în pământ, cu mâna dreaptă la spate, iar cu stânga făcând tot felul de gesturi, care nu aveau nici cea mai mică legătură cu ce spunea. Lui Raskolnikov îi sări deodată în ochi faptul că, alergând prin cameră, păru să se oprească de vreo două ori, doar pentru o clipă, lângă uşă, parcă trăgând cu urechea... „Oare aşteaptă ceva?“

— Ai într-adevăr perfectă dreptate, îi dădu vesel înainte Porfiri, uitându-se la Raskolnikov cu o naivitate nemaipomenită (care îl făcu pe acesta să tresară şi să se pună îndată în gardă). Ai într-adevăr perfectă dreptate să iei în râs atât de spiritual procedura judiciară, he-he! Metodele astea profund psihologice ale noastre sunt grozav de ridicole şi uneori chiar nefolositoare, dacă sunt prea încorsetate de procedură. Na... iar vorbesc despre procedură; ei bine, dacă ar fi să recunosc sau, mai bine zis, să bănuiesc pe cineva, mă rog, un anumit om, că a comis o crimă într-un caz pe care sunt însărcinat să-l anchetez... Dar parcă dumneata te pregăteşti să te faci jurist, Rodion Romanovici, nu-i aşa?

— Da, mă pregăteam...

— Ei, atunci, să îţi dau, ca să zic aşa, un mic exemplu pentru viitor, dar să nu te gândeşti că îndrăznesc să-ţi dau lecţii, când dumneata publici asemenea articole despre crime! Nu, numai aşa, ca fapt divers, îmi iau libertatea să-ţi prezint un mic exemplu, deci, dacă ar fi să socotesc pe cineva, un anumit om, ca fiind criminalul, te întreb: de ce să-i dau de gândit înainte de vreme, chiar dacă am probe împotriva lui? Bunăoară, pe câte unul n-am încotro şi-l arestez mai repede, în timp ce altul, zău dacă nu, e întru totul diferit, aşa că de ce să nu-l las să se mai plimbe prin oraş? He-he! Nu, văd că n-ai înţeles nimic, să-ţi explic mai clar: dacă, de pildă, îl bag la arest prea devreme, înseamnă că îi dau, ca să zic aşa,