un sprijin moral, he-he! Râzi? (Lui Raskolnikov nici nu-i trecea prin cap să râdă, stătea cu buzele strânse, fără să-l scape din ochii aprinşi pe Porfiri Petrovici.) Dar aşa e, mai ales cu unii indivizi, fiindcă oamenii sunt foarte deosebiţi şi numai practica îndelungată te poate ajuta. Ai binevoit să pomeneşti mai adineauri de probe; să zicem că ele există, însă probele astea, taică, cele mai multe sunt cu două tăişuri şi eu, anchetatorul, nu sunt decât un om supus greşelii, recunosc. Iar mie îmi place ca ancheta să fie, cum s-ar zice, ca o demonstraţie matematică, să am probe la fel de clare ca doi ori doi fac patru! Ca o demonstraţie exactă şi indiscutabilă! Păi, dacă îl reţin înainte de vreme, deşi sunt încredinţat că el este, se poate să mă lipsesc singur de mijloacele care să-i dovedească mai târziu vinovăţia, şi ştii de ce? Fiindcă îl pun, ca să zic aşa, într-o situaţie definită, îi dau şansa să-şi recapete echilibrul psihologic şi să se liniştească, iar atunci se vâră în cochilia lui şi îmi scapă printre degete, fiindcă înţelege definitiv că e arestat. Se spune că la Sevastopol, îndată după Alma9, oamenii inteligenţi s-au temut că duşmanul o să treacă direct la atac şi o să cucerească oraşul dintr-o lovitură; dar când au văzut că duşmanul preferă un asediu ca la carte şi că deschide prima linie, se spune că oamenii inteligenţi s-au bucurat grozav şi s-au liniştit: asta însemna că aveau să treacă cel puţin două luni până să ia oraşul printr-un asediu în toată regula! Iar râzi, nu mă crezi, nu? Da, sigur, ai dreptate şi dumneata. Ai dreptate, ai dreptate! Astea sunt toate cazuri particulare, sunt de acord cu dumneata; iar cazul despre care ţi-am vorbit e şi el particular! Totuşi, bunul meu Rodion Romanovici, trebuie să observăm următorul lucru: cazul acesta general, după care s-au întocmit toate procedurile şi regulile judiciare şi pe baza căruia au fost formulate şi trecute în cărţi, cazul acesta nu există, tocmai pentru că fiecare caz, fiecare crimă, să zicem, din clipa când are loc de-adevăratelea, devine un caz cu totul particular, ba uneori chiar un caz care nu seamănă nici pe departe cu cele de dinainte. Câteodată au loc nişte cazuri grozav de caraghioase. De pildă, dacă-l las pe domnul cutărică în pace, nu îl ridic şi nu-l tulbur, ci fac numai în aşa fel încât să ştie, ori cel puţin să bănuiască, ceas de ceas şi clipă de clipă, că eu cunosc tot adevărul şi că zi şi noapte sunt pe urmele lui, stând cu ochii în patru la pândă, dacă simte că e tot timpul în vizorul meu şi trăieşte necontenit cu frica-n sân, atunci îşi pierde sigur capul şi vine el singur la mine, ba poate mai şi săvârşeşte ceva care face ancheta clară ca doi ori doi fac patru, ca o demonstraţie matematică, cum s-ar zice, încât e chiar o plăcere. Asta merge şi cu o brută de mujic, iar cu unul de-al nostru, un om modern, inteligent şi cultivat în anumite privinţe, merge chiar şi mai bine. Căci, drăguţule, e un lucru extrem de important să-ţi dai seama în ce sens e dezvoltat un om. Iar nervii, nervii, pe ăştia i-ai uitat! Acum toţi sunt bolnavi, şubrezi, surescitaţi! Şi fierea, ce fiere au în ei! Dar tocmai ea, ţi-o spun eu, poate să fie în felul ei o mină de aur! Cu ce mă deranjează pe mine că el umblă liber prin târg? Lasă-l să se plimbe deocamdată, n-are decât, eu ştiu oricum că e în mâna mea şi n-are unde să fugă de mine! Păi unde să fugă, he-he! Să fugă în străinătate? În străinătate fuge poleacul, nu el, mai ales că eu îl urmăresc şi mi-am luat deja unele măsuri. Să fugă în fundul ţării? Păi acolo trăiesc mujicii, ruşi din cei mai neaoşi, iar un om cultivat şi modern preferă mai degrabă puşcăria decât să-şi ducă viaţa laolaltă cu nişte străini precum mujicii noştri, he-he! Dar toate astea-s fleacuri ce ţin de latura exterioară a chestiunii. Ce înseamnă „să fugă“? E doar un cuvânt de formă, nu ăsta-i esenţialul; n-o să fugă, nu numai pentru că nu are unde, ci pentru că nu poate să fugă de mine psihologic vorbind, he-he! Asta zic şi eu exprimare! Legea firii îl împiedică să fugă, chiar dacă ar avea unde. Ai văzut cum se învârte un fluture în jurul lumânării? Ei, aşa o să facă şi el, o să se-nvârtă în jurul meu ca în jurul unei lumânări; libertatea n-o să-i tihnească, o să-i umble tot felul de gânduri prin cap, o să se zăpăcească, tot învârtindu-se în jurul meu o să se încurce ca-ntr-o plasă, o să se hăituiască singur! Mai mult, o să-mi servească singur nişte probe matematice, clare ca doi ori doi fac patru, numai să-i las un răgaz mai lung... Şi o să se-nvârtă întruna, o să se-nvârtă întruna în jurul meu, în cercuri tot mai strâmte, până când – hap! Direct în gură o să-mi zboare, iar eu o să-l şi înghit, asta o să fie chiar foarte plăcut, he-he-he! Nu crezi?

Raskolnikov nu răspunse; şedea palid şi nemişcat, uitându-se în ochii lui cu aceeaşi încordare.

„Bună lecţie! se gândi, luându-l cu frig. Nu mai e nici măcar un joc de-a şoarecele şi pisica, aşa cum a fost ieri. Şi nu degeaba îmi arată cât de puternic e... şi-mi dă de înţeles unele lucruri atât de clar... e prea deştept pentru asta. Trebuie să aibă un alt scop, dar care anume? Ei, frate, astea-s fleacuri, ca să mă sperii şi să mă duci cu preşul! N-ai nici un fel de dovezi, omul de ieri nu există! Vrei pur şi simplu să mă zăpăceşti, să mă scoţi din fire înainte de vreme şi, odată ce m-ai adus în starea asta, să-mi dai la cap, numai că te înşeli, nu ţine, nu ţine! Dar