când trecând podişca cuiva şi luând-o pe lângă garduri. Nu se uita şi nu vedea pe nimeni şi pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el şi îi dădu cu glas tare bună-dimineaţa. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfăţişarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-şi va recunoaşte poarta şi că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă şi pătrunse în curte fără să-şi fi mişcat braţele: uşa se deschise şi se închise parcă singură. Cu aceiaşi paşi omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse şi apăsă clanţa uşii de la odaie, trecu pragul şi se duse spre pat. Întinse braţele şi ridică un genunchi, se urcă şi întinzându-se pe-o parte îşi aşeză tâmpla pe căpătâi şi palma sub tâmplă. Închise ochii şi rămase nemişcat ca şi când ar fi adormit de multă vreme.

Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi într-o coşniţă. Lăsă coşniţa şi se grăbi să vie în casă. Le strigă şi pe fete şi pe Niculae. Ceva din mersul omului îi adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o aşteptau din partea perceptorului.

În casă, mama şi copiii se apropiară de pat.

– Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul lui şi mişcându-l să se trezească.

– Ilie, şopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! Scoal’ în sus! Puse mâna şi îl hâţână de umăr, dar omul parcă era ţeapăn, parcă închisese ochii pentru totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal’ în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin altele mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O să vindem şi-o să dăm! Scoal’ în sus!

– S-o fi dus să împrumute şi n-a găsit la nimeni, spuse fata cea mare.

– Ei, şi din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost şi-o să scăpăm. Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Şi iarăşi puse mâna şi îl hâţână.

Fără să facă o mişcare, Moromete deschise ochii. Mama şi fetele amuţiră.

– Ieşiţi afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, care acuma era turbure şi însingurat şi pe care nu-l mai auziseră până acum.

Rămase cu ochii deschişi şi ţeapăn într-o aşteptare poruncitoare.

Nedumerite şi speriate, mama şi fetele ieşiră afară. Niculae se uita când la fete, când la maică-sa. El înţelegea cel mai puţin ce se întâmpla.

Curând câinii începură să latre prin apropiere şi ceva mai târziu căruţele comisiei opriră în dreptul Moromeţilor. Bătătura arăta pustie.

– Moromete! strigă unul din comisie.

Dar în locul lui Moromete ieşi mama, care fără să se uite spre poartă, se dădu jos de pe prispă şi îl goni pe Duţulache în grădină.

Perceptorul, agentul de urmărire Jupuitu şi şeful postului de jandarmi străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă şi pătrunseră în odaie.

– Moromete, scoal’ în sus! zise perceptorul aşezându-se grăbit pe pat şi desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentul. Are ceva la comunal?

– Are, spuse Jupuitu. Şase sute paisprezece lei.

– Plus două mii pe exerciţiul ‘36 – ‘37, scrie! plus trei mii pe prima parte a exerciţiului curent. Adică nu, pe exerciţiul curent îl mai amânăm. Auzi, Moromete? Te amânăm. Plăteşte restanţele, fonciirea şi impozitele comunale.

Moromete se ridicase în capul oaselor şi se uita la ei cu o nepăsare sumbră.

– Ei, Moromete, facem chitanţa? întrebă perceptorul binevoitor.

– N-am! spuse Moromete. Ieşiţi afară! Şi se întinse la loc cu tâmpla pe căpătâiul roşu-înflorat şi înţepeni cu ochii închişi.

Perceptorul, agentul, şeful de post se uitară o clipă intrigaţi, apoi perceptorul observă:

– E bolnav Moromete! Ţaţă Catrino, strigă el, ia vin încoace.

Mama apăru din tindă şi nu aşteptă să i se spună ceva; ridică fruntea la bărbaţi şi vorbi:

– Percitorule, nu ne lua cămaşa din spinare! O să vindem, o să plătim, dar nu ne jupui!

– Nu vă jupoi, vă amân, dar suma asta trebuie s-o plătiţi! Uite aici, spuse el bătând cu dosul palmei pe registrul deschis, în timp ce mustăţile îi tresăriră de nervozitate. Aveţi pământ, aţi făcut grâu, vindeţi şi plătiţi.

Glasul i se urca şi înăsprea. Era perceptor vechi şi ştia că dacă bărbaţii protestează în aceste momente şi înjură furioşi, femeile se pun pe plâns şi rugăminţi şi cu timpul începuse să nu mai poată suferi aceste lacrimi şi implorări zadarnice.

– Plătiţi sau nu plătiţi? strigă el deodată furios şi nu mai aşteptă răspunsul, se ridică în picioare şi îşi roti privirea prin casă.

Nu avea însă ce lua. Pereţii erau goi. Odaia mare cu două paturi largi, cu soba de cărămidă dată proaspăt cu var, cu icoana deasupra firidei dinspre tindă, cu cele două ferestre mari, una spre bătătură lângă patul în care stătea culcat Moromete şi una spre drum, sub care se afla o masă acoperită cu o faţă brodată şi pe care se aflau cărţile şi caietele lui Niculae şi la care se mânca la Crăciun, Anul Nou şi Paşte, totul era gol, nu se vedea nimic de preţ nicăieri, în afară de un ştergar mare înflorat care încadra icoana şi de păturile cu bătătură din betelii colorate de cârpe, care nu valorau nimic, erau bune de pus pe jos şi nu pe pat.

Perceptorul se apropie de lada braşovenească aşezată la capul celuilalt pat – covoarele de pe ladă, lucrurile din ea, cât şi covoarele de pe paturi fuseseră pitite de fete la vecini – şi-i deschise capacul. Nu era nimic înăuntru şi perceptorul rânji; deschise uşa şi trecu tinda spre cealaltă odaie. Aci se afla o parte din grâu, cerga mare de cânepă, o mulţime de oale şi străchini, o damigeana, războiul de ţesut, desfăcut şi aşezat în cele două colţuri, sucala de răsucit, fusceii, parul de pus porumb şi încă ceva tare, acoperit cu saci şi peste care zăcea un balot de lână legat cu o basma neagră şi ruptă. Perceptorul se duse direct acolo şi dădu sacii şi lâna la o parte. Privirea mamei se lărgi: cum de uitase de lucrul acela