de preţ cum era căldarea cea mare de aramă? Era căldarea în care fierbea apa de spălat rufe şi de lăut în timpul iernii şi în care făcea în fiecare an săpunul, mare cât un hârdău şi de nepreţuit pentru ea; o avea de optsprezece ani, de când se măritase, i-o dăduseră părinţii ca zestre. Ea însemna pentru mama nu numai curăţenia trupului, dar şi a sufletului. Lipsa ei însemna râia şi păduchii şi mirosul urât şi mai ales ruşinea de a fi murdar în faţa acelui sentiment de înălţare pe care îl trezise în ea biserica.

– Percitorule, nu lua căldarea! strigă ea speriată şi se grăbi şi puse mâna pe toartele căldării şi ieşi repede luptându-se cu mărimea şi greutatea ei. Chipul i se făcuse dârz şi mai roşu decât strălucirea metalică a aramei. Luaţi orice, dar căldarea n-am s-o las! strigă ea. Tito, Ilinco, unde sunteţi? Ilie, scoal’ în sus!

Mama vârî gâfâind căldarea sub pat şi se aşeză straje în dreptul ei. Jandarmul veni după ea:

– Leiţă, zise, nu te supăra, dar nu mă face să ţi-o iau cu sila. Văz c-aţi pitit tot, cine e de vină?

– Ia căldarea! porunci perceptorul.

Fetele şi Niculae intraseră şi ei în casă. Paraschiv şi Nilă plecaseră cu căruţa şi caii la câmp.

– Tată, ia scoal’ în sus! strigă fără cruţare Tita. Scoal’ în sus şi spune-le să plece de aici. N-avem acuma bani, să aştepte pân-om vinde oile şi-o să plătim. N-avem bani! strigă ea spre perceptor, fără respect, fără să se ruşineze că ea, o fată de optsprezece ani, striga la un bărbat care avea asemenea mustăţi. Ia uită-te cum intră ei în casă, nu le-ar fi ruşine! continuă ea să strige.

Moromete deschise ochii şi Niculae îl văzu. Îl văzu şi pe jandarm şi pe perceptor şi înţelese că aceştia nu vor pleca, iar mama nu va lăsa să i se ia căldarea. Înspăimântat, îl văzu atunci pe tatăl său ridicându-se încet în capul oaselor. Se ridica greu, cu trudă şi arăta într-adevăr doborât ca de boală. Era înspăimântător de posomorât şi de întunecat la chip.

– De ce zici, perceptorule, că nu poţi să mă amâi până la iarnă? întrebă el.

– Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, trebuie să plăteşti restanţele! Aşa am ordin, nu-mi plăteşti mie! Plăteşti statului, că statul te pune la impozite, nu te pun eu, mai adăugă el întorcându-se şi aşezându-se pe pat, furios că era silit să explice şi să piardă atâta timp. Plăteşti sau nu plăteşti? ameninţă el.

Niculae văzu cum tatăl său se apleacă şi saltă capacul lăzii, văzu cum din chichiţa ei el scoate un teanc de bani şi ceva rece îi săgeta de sus până jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece el la şcoală. Nu mai era sigur că tatăl său va mai voi sau va mai putea să facă rost de alţii. Nu putu să mai stea în casă, ieşi afară pe prispă şi se aşeză îndată jos. I se înmuiaseră picioarele. Îşi plecă fruntea, umerii îi căzură, iar gâtul i se îndoi şi se lungi. Cum stătea cu fruntea în jos, faţa nu i se vedea, dar ceafa îndoită şi labele desculţe ale picioarelor, atârnând fără vlagă pe marginea prispei, arătau că băiatul e stăpânit de o tristeţe copleşitoare.

Perceptorul şi cei care îl însoţeau ieşiră. Căruţele se îndepărtară. O linişte grea se lăsă asupra casei. Mama îşi veni cea dintâi în fire.

– Unde-o fi băiatul ăla? întrebă ea şi ieşi repede pe prispă şi îl văzu. Niculae! şopti ea turburată rău de înfăţişarea copilului. Lasă, mamă, că facem noi rost de alţi bani, nu te las eu pe tine aşa! Avem oile alea, trebuie să se întoarcă Achim cu ele... Şi chiar dacă n-o vrea tat-tău vând eu un pogon de pământ şi tot nu te las... aide, scoală-te în sus şi nu mai sta aşa, că dacă te îmbolnăveşti...

După plecarea perceptorului, Moromete nu se mai culcă.

– Unde sunt băieţii ăia? o întrebă el pe mamă.

– Au plecat cu căruţa... Ilie, şopti ea uitându-se drept în ochi, ai aflat ceva de Achim?

Gândul ţâşnise aproape fără voia ei şi în aceeaşi clipă înţelese că nu greşise. Moromete însă nu zise nimic, se sculă de pe pat şi ieşi.

– Ilie, vorbeşte odată! strigă mama ieşind neliniştită în urma lui.

Despre Achim era vorba, nu se putea înşela, dar ce putea fi atât de rău încât să-l dărâme şi să-l întunece atât de mult? Mai rău decât că Achim n-a izbutit să facă deloc bani, ce putea fi?

– Tu n-auzi, Ilie? strigă ea din nou, de astă dată cu un glas poruncitor, făcându-l să se oprească din drum. Tu n-auzi, Ilie?

– Taci! strigă deodată Moromete şi în aceeaşi clipă ridică pumnul. Taci din gură! aproape că urlă el schimonosit groaznic la faţă. Vă omor dacă nu tăceţi din gură!

Mama amuţi şi îngălbeni. Fiindcă nu înţelegea, o fluturare de spaimă trecu peste chipul ei. Moromete amuţi şi el o clipă, dar apoi se smulse din loc şi ameninţă încă:

– Dacă mai văz pe cineva înaintea ochilor... Şi dacă mai aud o vorbă...

Şi pieri cu paşi mari pe după colţul casei.

 

XXII

Mama se grăbi să pregătească prânzul, şi fetele, neliniştite şi ele, o ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă, se auzi zgomotul podiştei peste care trecea căruţa; Paraschiv şi Nilă se întorceau de la câmp.

Moromete apăru de după colţul casei şi, fără să se uite la cei doi care deshămau, intră în tindă şi îşi luă locul pe pragul lui. Se adunară apoi cu toţii şi începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv şi Nilă înţeleseră de la ceilalţi că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea tatălui. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toţi pleoapele trase în jos ca şi când un somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.

Moromete avu astfel timp să cerceteze în linişte, de pe pragul lui, chipurile celor doi. Nu descoperi însă nimic. Paraschiv avea ca totdeauna aceeaşi înfăţişare a lui, lipsită de lumină, dedesubtul căreia