Mai greu o duc când, după o asemenea zi de lene, mă întâlnesc cu comandantul taberei. îmi face semn cu mâna de departe să vin la el, în faţa cortului. încruntat, călcând indiferent, ca un adevărat savant, eu vin cu iarba sub braţ şi cu şopârla în mâna dreaptă.

  — Cum merge, naturalistule?

  — Admirabil! Chiar azi… -Ei?

  — Am găsit nişte specii de chinocinocialiaginacee (numele e născocit sub inspiraţia momentului) rarisim, domnule comandant, jarisim.

  — Numai spune…!

  — Daa! Mă mir şi eu de atâta noroc…

  — Ei! Şi unde sunt acelea de le zice…

  — Chinocino…?

  — Aşa, aşa1

  — Uite astea!

  Şi eu scot câteva paie verzi sau cine ştie ce soi de urzici şi le întind. Din nefericire, Vulpe, care, nu părăseşte nici o clipă pe comandant, s-a ocupat pe timpuri cu botanica. De aceea se apropie cu un aer de cunoscător şi apucă cu luare-aminte paiele. Eu, care ştiu cu ce s-a ocupat Vulpe pe vremuri, sunt pregătit pentru orice întrebare.

  — Păi astea sunt graminee, camarade.

  Eu, surâzând îngăduitor faţă de ignoranţa lui Vulpe, îi arăt obişnuitele noduri ale gramineelor.

  — Vedeţi astea?

  — Nodurile astea? Le văd.

  — Le vedeţi cum sunt?

  — Cum sunt?

  — Nu distingeţi? Nu sunt foioase.

  — Cine nu sunt foioase?

  — Nodurile. -Ei?!

  — Păi cum e?! Astea le deosebeşte de graminee. Şi îl privesc dispreţuitor. Vulpe se încurcă, se preface că priveşte stăruitor nodurile şi deodată se luminează.

  — Aa! da, da, da, da, da… Vezi dumneata? aşa e domnule… Nu sunt foioase…!

  Eu privesc în ochi pe comandant, care râde.

  — Ai văzut, Vulpe? Ai văzut copilul? Apoi către mine, tainic.

  — Dar tot mai ştie Vulpe botanică. Nu se lasă Vulpe, nu se lasă…

  Apoi începem să vorbim despre alte lucruri. Eu aduc discuţia asupra entomologiei, cu care Vulpe nu s-a ocupat niciodată, şi ţin adevărate dizertaţii. Se mai adună şi alţi comandanţi şi câţiva cercetaşi mai răsăriţi. Toţi se minunează de ştiinţa mea şi îmi cer amănunte.

  — Păi viespile cum le prinzi?

  — Viespile? Foarte simplu: pun mâna pe ele. Toţi, admirativ, mirându-se:

  — Pe viespi?

  — Daaa… Eu ştiu cum să le apuc… Eu li-s tata lor.

  — Şi cum le apuci?

  — De cap.

  — De cap?! -

  — Daa… Şi când vor să mă înţepe, îşi înţeapă capul şi mor.

  Aici rămân cu gura căscată. Nu se aşteptau la întorsătura care a luat-o povestirea mea. Eu continui netulburat:

  — Iar pe vipere le prind cu şiretul de ghete… _ 9

  — Şi pe şobolani în batistă…

  Niciunul nu mai vorbeşte. Eu las ierburile jos, ca să pot gesticula mai în voie.

  — Cu fluturii îi mai greu, pentru că disting uşor culoarea roşie (ce legătură are…?). Dar şi pe ei îi prind. Prind şi scorpioni, cu amoniac… Pe coropişniţe le scot cu zahăr ars.

  Nu-ţi poţi închipui admiraţia tuturor. Comandantul nostru e însă vanitos. M-a silit să pregătesc o colecţie a insectelor din tabără, pe care s-o arate vizitatorilor, mândrindu-se cu ştiinţa cercetăşească. Eu i-am spus:

  — Domnule comandant, o colecţie nu se face cu una cu două… Şi îmi trebuie cutii mari…

  — Las-că faci tu şi fără cutii… mi-a răspuns.

  Şi atunci m-am mulţumit să înfig gângăniile în nişte ciuperci uriaşe, pe care le tăiam felii-felii, ca să fac economie. Veneau vizitatorii, admirau -tabăra, stăteau de vorbă cu comandantul, cu cercetaşii. Când se pregăteau să plece, comandantul trimitea să*mă cheme. Mă scoteau anevoie din cort.

  — Hai, doctore, c-au venit vizitatorii…

  Eu vin bombănind, dar îmi iau de departe o mutră severă de savant.

  — Uite, domnii ar dori să le arăţi colecţia…

  — Ah, fac indiferent, sunt numai nişte biete himenoptere, coleoptere şi lepidoptere prost conservate. Specii rare am eu acasă. Câteva exemplare din Nepa cinerare de toată frumuseţea…

  Domnii mă privesc, compătimindu-mă în gând. Comandantul priveşte mândru domnii.

  — Ati văzut?… cinerare!

          SFÂRŞIT