la o cişmea afară din tabără. Acolo trebuie să fac coadă, pentru că ceilalţi tovarăşi, neavând ochelari pe care să nu-i găsească dimineaţa, sosesc cu mult mai devreme decât mine. Mă resemnez întotdeauna şi aştept cu ştergarul sub braţ, în timp ce aud de departe, tocmai de la corturile grupei întâia, unde sunt şi eu, ţipetele lui Pake. Te întrebi, desigur, căror pricini se datoresc aceste ţipete care mă distrează în lungile clipe de aşteptare. Află, dragul meu, că Pake e înzestrat cu o lene imensă, cum nici tu, nici un muritor, nu-ţi poţi face idee. Trebuie să te sui cu picioarele pe el până să-l faci atent la îngrozitoarea (pentru Pake) frază informativ-imperativă pe. care i-o spui: „A sunat gornistul! Scoală-te!”. După aceea, liniştit, te scoli şi-l dezveleşti de tot ce are pe el, ca să-i risipeşti aburii calzi ai somnului. După cum te-ai aşteptat însă, Pake rămâne nesimţitor şi doarme vârându-şi capul în iarbă. Atunci recurgi la o cană cu apă, apoi la un baston cercetăşesc, apoi îl calci pe mâini (el şi le bagă sub pântec), îi pisezi picioarele cu o pereche de bocanci (el nu simte) şi, la urmă, exasperat că se anunţă ceaiul şi tu nu eşti spălat, ceri ajutorul lui Livbv-ski, al lui Oprişan şi al altor Herculi din grupele vecine şi, apucând câte doi la un picior şi trei de cap, îl târâţi afară din cort, grămădindu-vă toţi cu ciomege şi satâre să apăraţi intrarea acestei cazone locuinţi. în poziţia aceasta, Pake se mulţumeşte să urle cât îl ţine gura, câteva minute, făcând deliciile celorlalţi cercetaşi şi deşteptând pe comandant, pe ţiganul ajutor de bucătar, care doarme sub un car, şi pe madama de la dugheana de peste drum de tabără, care cu toţii îi seamănă. Apoi se potoleşte, cere sticla de eau de Cologne din colţ (pe el nu-l mai lasă să intre), scoate o batistă şi-şi cercetează părticică cu părticică obrajii, bărbia, fruntea, buzele, sprâncenele şi, la urmă, dinţii. Apoi îşi ia o strachină imensă şi aleargă la cazanul cu ceai, strigând „că ce fel de treabă e asta, că el aşteaptă aici de o jumătate de ceas, că asta nu e regulă, că de ce nu-şi fac toţi datoria cum şi-o face el, că ce e întârzierea aceasta, că ne apucă amiaza” etc, şi sfârşeşte întotdeauna bombănind. „Fir'aţi ai dracului de somnoroşi!”. De aceea, dragul meu, pricepi acum cum eu -sărmanul de mine – care mă scol cu prea puţină întârziere, îl găsesc întotdeauna pe Pake alimentându-se cu ceai, în timp ce tot eu trebuie să fac coadă la cazan. Când vin şi eu bucuros de lichidul roşu, fierbinte, dulce şi mă pregătesc a-l ironiza pe Pake, care ar trebui să fie cu cana goală, îl găsesc – împotriva tuturor aşteptărilor – cu ea plină.

  — Supliment! – îmi strigă el, strâmbându-se.

  Şi închipuieşte-ţi starea nervilor mei când, obţinând acel rarisim supliment, îl văd pe el din nou cu cana plină, aburind. Atunci mă informează cu amănunte:

  — I-am spus: „O cană pentru domnul comandant Vulpe”. Şi mi-a dat. Acum mănânc.

  — Dar comandantul Vulpe?

  — Păi el nici nu-i în tabără…

  — Şi dacă te prinde?

  — Dacă m-o prinde, mă deznoadă în bătaie… şi continuă să-şi înmoaie statornic felii întregi de pâine neagră în cana smălţuită…

  Acesta-i planul. Ceea ce urmează e atât de vast, atât de complet, încât ar trebui scrise anale întregi ca să-i redea un palid chip. în fiece zi, o grupă „de servici”: mătură tabăra, adună lemne, curăţă cartofi, spală vasele, aprinde focul, târguieţte din Sibiu, duce scrisori la poştă şi le aduce pe acelea pe care scrie Tabăra Sibiu. Poste-Restante şi, în sfârşit, sarcina cea mai grea, pregăteşte – pe lângă un foc straşnic – şezătoarea pentru seară. Când vine rândul gnipei mele, eu iau o cutie mare, încing curelele curiei de herborizat şi mă prezint la Livovski:

  — Plec după insecte şi după plante!

  — Păi bine, doctore, tocmai astăzi, când avem atâta treabă?

  — Azi e rărwre: se prind himeronterele de minune. îndeosebi xilo-phega violaceea nu apare decât până la amiazi şi trebuie neapărat să prind câteva exemplare.

  Îmi iau un aer savant şi îmi potrivesc pedant ochelarii pe nas. Apoi:

  — Dacă însă spui că ai treabă, rămân, cu toate că te anunţ că nu mă pricep decât la adusul apei. Când mă va întreba comandantul cum stau cu fauna şi cu flora taberei, eu am să-i spun aşa cum sunt lucrurile; că nu-mi dai voie să umblu după insecte şi că mă pui să aduc apă la bucătărie. Vorbesc foarte serios. Şeful, exasperat de această scenă care se repetă din trei în trei zile, îmi spune:

  — Hai, du-te; şi vezi de nu întârzia şi tu atât…

  — Eu stau până ce găsesc o xilophega violaceea.

  Pornesc agale printre copaci. De cele mai multe ori vânez într-adevăr gângănii sau culeg plante caracteristice. Altădată, însă, mă întind la umbră şi dorm până ce mă apucă foamea. Atunci prind repede vreun fluturaş, îmi încarc braţul cu buruieni – dacă găsesc vreo şopârlă moartă, cu atât mai bine – şi pornesc spre tabără, cu un aer preocupat sau mulţumit, după împrejurări.

  — Admirabile ranunculacee şi un exemplar de Roşa vulgara cum n-am întâlnit până acum. Trebuie să fie o varietate nouă… Dar ia priveşte microlepidopterul acesta (şi-i arăt un fluturaş sărăcăcios, cu aripile scuturate de polen). Hai? Ce zici?

  Şeful, băiat cumsecade, dar neiniţiat în tainele entomologiei, mă priveşte lung, încurcat şi mulţumit în acelaşi timp că are sub ordinele lui un cercetaş atât de savant.

  — Ce să zic? Frumos. Dar, unde dracu l-ai găsit?

  — P-ăsta? Dac-ai şti cât am alergat după el… M-am făcut numai apă… Dar nu pot să mă plâng. Microlepidopter ca ăsta n-are nici Muzeul.

  Şeful, cum nu se poate mai vesel, mă invită să mă cinstească cu ciocolată, în dosul lui, eu, milos, dau