Când îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat din puşcă. Îi bătea inima, strânsă-n cleşte de presimţirile rele. „Barem de n-ar fi copilul”, se gândea mereu, alergând pe şoseaua dintre Jidoviţa şi Pripas.

  Intrând pe poartă însă auzi hmpede plânsul răguşit şi slăbit al copilului. „Uite… uite… Aşa mă bate Dumnezeu dm senin!”

  Petnşor, culcat pe spate, de-a curmezişul patului, gemea cu ochii închişi lăcrimaţi. În răstimpuri ridica mânuşiţele, le apropia şi le tremura parcă s-ar fi căznit să-şi smulgă o durere mare… Zenobia, la vatră, alegea cărbuni aprinşi, tocmai vrând să-i descânte de deochi; Glanetaşu însă, mai întristat, şedea pe marginea patului, şoşăind:

  — Taci cu moşul, taci, taci, taci!

  Ion îşi aruncă tot calabalâcul pe laviţă şi păşi lângă pat.

  — S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! Zise dânsul uitându-se o clipă în faţa suptă şi bolnavă a copilului.

  — Amu lasă că n-a mai fi nimic… Pesemne l-a deocheat cineva, că oameni răi sunt destui! Răspunse Zenobia, de la vatră, suflând în jăratic.

  Glasul ei liniştit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie năprasnică. I se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mâna în păr şi începu să-i care la pumni cu sete, răcnind:

  — Îmi omori copilul, ai? Într-adins… mi l-ai… omorât! De spaimă, dintru-ntâi Zenobia nici nu se gândi să se vaite, ci se făcu ghem, hâcâind sub lovituri. Trebui să sară Glanetaşu, s-o scape din mâinile feciorului, luând astfel şi dânsul câteva ghionturi în învălmăşeală.

  — Tulai, că m-a omorât tâlharul! Zbieră acuma Zenobia zbughind-o afară în ogradă, cu părul vâlvoi. Tulai, oameni! Tulai!

  Îşi potrivi năframa pe cap şi apoi se întoarse iar în casă, blestemând vajnic pe Ion care, răcorit, se aşezase la masă, cu ochii la copil, fără să audă altceva, afară de plânsul neputincios ce-l sfâşia ca nişte împunsături de pumnal.

  Zenobia, căutând totuşi să-l îmbuneze, urmă pregătirile de descântec în care de altfel era mare meşteră. Aduse de la fântână o cofiţă de apă, luă o ulcică plină şi o aşeză pe vatră. Apoi cu cleştele în mâna stângă apucă un cărbune şi-l slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuţit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând „nouă”. Puse alt cărbune, făcu altă cruce şi numără „opt” şi aşa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuţit şi bătrâna şopti trăgând cu ochiul spre Ion:

  — Avai de mine că rău l-a mai deocheat cineva, plesni-i-ar ochii să-i plesnească!

  În picioare şi bătând mereu cruci în apă cu cuţitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat, abia înţeles:

  — Preasfântă Maică Precistă, de-i deocheat Petrişor cu unu, dedeochi cu doi; de-i deocheat cu doi, dedeochi cu trei; de-i deocheat cu trei, dedeochi cu patru; de-i deocheat cu patru, dedeochi cu cinci; de-i deocheat cu cinci, dedeochi cu şase; de-i deocheat cu şase, dedeochi cu şapte; de-i deocheat cu şapte, dedeochi cu opt; de-i deocheat cu opt, dedeochi cu nouă, cu mâinile mele cu-amândouă! Petrişor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat! Şi de-i deocheat de ochi căprii, şi de-i deocheat de ochi negri, şi de-i deochiat de ochi mierii – descântecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!

  Picură cu vârful cuţitului câţiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilului, apoi îşi muie degetele în ulcică şi-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept şi câte trei în fiecare talpă… Şi îndată Petrişor încetă de-a mai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriaţi parcă de o vedenie urâtă.

  — Toţi cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsând dintr-o dată apa din ulcică pe ţâţâna uşii. A fost deocheat băieţaşul dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!

  Ion rămase nemişcat pe laviţă cu cotul pe masă şi nici nu se atinse de mâncarea ce i-o puse dinainte mamă-sa. Capul îi fierbea de gânduri negre… Într-un târziu, aruncându-şi ochii pe fereastră, văzu trecând pe Herdelea. Sări în picioare, parcă l-ar fi opărit.

  „Dumnezeu mi l-a trimis!” îşi zise dânsul repezindu-se în ogradă, cu capul gol, ca un zănatic.

  Herdelea îl zări şi se opri bucuros, întrebând:

  — Când ai scăpat, Ioane? Bine că ţi-a ajutat Dumnezeu… Iaca, şi eu mă întorsei la slujbă… Tocmai de la şcoală viu, c-am dat drumul copiilor de prânz…

  — Îmi moare băieţelul, domnule învăţător, gemu Ion în loc de orice răspuns. Mi se prăpădeşte, naşule… Şi dacă moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac?

  — Ce să moară? Aşa se îmbolnăvesc copiii…

  — Moare, moare, naşule, simt că moare, stărui ţăranul cu atâta convingere că Herdelea îşi pierdu zâmbetul de pe buze.

  — Atunci cheamă doctorul, finule!

  — Degeaba-i, naşule… Ce să facă doctorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? Oftă Ion uitându-se drept în ochii învăţătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea, naşule… Asta-i… Nu ţi-am spus eu deunăzi?

  — Rău, făcu Herdelea gânditor. Dacă-i aşa, e rău…

  — Ş-amu eu rămân iar pe drumuri, naşule, aşa-i? Toate pământurile se întorc înapoi de unde au venit, aşa-i? Întrebă ţăranul atârnându-şi ochii pe buzele învăţătorului în aşteptarea unei dezminţiri mântuitoare.

  — De… Bine nu-i, nici vorbă, zise Herdelea încet, şovăind. Dar nici tocmai aşa de rău nu-i, cum te temi tu… Că doar eşti tatăl copilului şi în caz de moarte, Doamne fereşte, tu eşti, tata e moştenitorul… Cel puţin aşa cred eu…

  — Dar socrul? Vasile Baciu? Se holbă Ion necrezător.

  — Apoi de… şi el ar putea zice multe… Că ce a dat, pentru fata lui a dat… Dac-a murit fata şi ar muri şi