copilul, te pomeneşti c-o să ceară să-i înapoiezi averea… De, ştiu eu? Dar mai bine să căutaţi să vă înţelegeţi, că vezi bine cum umblă judecăţile, numai cu ponoase.

  Ion rămase totuşi mulţumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă.

  În casă Petrişor plângea iar, mai dureros. Dar lui Ion nu i se părea aşa de sfâşietor plânsul ca adineaori.

  A doua zi veni Vasile Baciu, care auzise că copilul trage să moară. Ion îi pândi toate mişcările. Vasile Baciu era liniştit; îl mângâie puţin şi sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâţe căldicele muiate în lapte dulce de la o vacă cu întâiul viţel. Numai la plecare spuse lui Ion:

  — Nu trebuia să-l înţărcaţi aşa de micuţ… Amu dacă moare, ce te faci?

  Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător:

  — Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm… Dacă nu i-a dat Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm?

  Vasile Baciu tuşi puţin, parc-ar fi vrut să zică ceva şi s-ar fi răzgândit.

  — Apoi pace bună! Murmură dânsul scurt, ieşind.

  Ion începu de-acum să se gândească la înmormântare, so-cotind cât va trebui să cheltuiască şi hotărând să-l aşeze lângă Ana, că-i loc mai frumos şi mai larg.

  Apoi Petrişor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu plâns, ci doar un horcăit aspru, ca şi când tragi cu ferăstrăul într-un lemn prea tare… Atunci Ion aduse din Armadia pe doctorul Filipoiu. Când sosi însă cu doctorul, găsi copilul rece. Văzându-i burta umflată şi vânătă ca o tobă, Filipoiu strânse din umeri:

  — L-aţi otrăvit cu cine ştie ce bazaconii de mâncări… Dacă m-aţi fi chemat până a nu se umfla, poate că-l scăpam…

  După înmormântare Vasile Baciu, întunecat şi posomorât, veni îndată la Ion care îl aştepta:

  — Amu, ginere, să ne înţelegem omeneşte, zise dânsul fără mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit… Dumnezeu să-i ierte, că-n mâna lui ni-i soarta şi viaţa… Zestre ţi-am dat destulă, Ioane. Şi câtă nu ţi-am dat, mi-ai luat-o tu cu puterea, c-aşa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic şi ţi-am dat tot. Că doar copilului meu îi dădeam… Nu grăiesc bine, Ioane?

  Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot liniştit:

  — Bine… Dar acuma, dacă a murit şi Ana şi copilul, cu-vine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia… De aceea am venit, să n-avem pe urmă sfadă şi ocară…

  — Da de ce să se întoarcă la dumneata ce-i al meu, socrule? Zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămână tot al meu?

  — Ce-i al tău, al tău să rămâie. Mie să-mi întorci numai ce-i al meu… Să-mi întorci pământul…

  — Nu-ţi mai strica gura degeaba, socrule, zău aşa, ca doar eşti om bătrân! Râse deodată Ion, întrerupându-l.

  Pe Vasile Baciu râsul îl înfurie. Se stăpâni însă şi răspunse cu glasul mereu potolit, dar puţin mai gros:

  — Eu am vrut să mă învoiesc cu tine, ca cu un om de omenie. Dar nu… Văd că eşti tot cum te-am ştiut. Hoţ ai fost, hoţ ai rămas. Nu degeaba nu-i nici o săptămână de când ai scăpat din temniţă…

  — Aşa-i, socrule, aşa-i iar cum zici dumneata, râse Ion răutăcios. Mai bine să-mi zici dumneata mie că-s hoţ, decât să-ţi zic eu dumitale. Mai bine!

  — Nu-i nimic, se sculă Vasile. Dacă tu nu vrei să înţelegi de vorbă bună, ai să înţelegi de rău… N-am umblat cu judecăţi de când sunt, dar amu nu te mai iert de-aş şti de bine că-mi vând şi cămaşa de pe mine!

  Ion râse mereu, însoţindu-l până-n ogradă. Dar când rămase singur, simţi că îndârjirea stăpânită a bătrânului i-a cam clătinat încrederea…

  Herdelea raportă din vreme inspectorului, după cum se cerea, că examenul de sfârşitul anului se va ţine în Pripas în a doua duminică din iunie… Deşi felicitase într-o scrisoare respectuoasă pe Horvat cu prilejul înaintăm lui ca inspector, Herdelea avea totuşi o frică de examenul de-acuma, cum n-a avut niciodată. Prinsese de veste că noul inspector se duce să supravegheze examenele la şcolile unde i se părea că nu s-au făcut destule progrese în limba statului, şi astfel era sigur că are să vie şi la Pripas. Îşi aducea aminte de inspecţia de-acum un an, de avertismentul de-atunci, şi-şi zicea îngrijorat:

  — Scurta-i fericirea în viaţa omului…

  Cât fusese suspendat dânsul, Zăgreanu, având altă metodă, mai mult încurcase copiii. În mai puţin de două luni, deci, ar fi trebuit să macine materia pentru un an. Îşi pusese el tot sufletul să vâre în minţile tinere cât mai multe cuvinte ungureşti. Venea la şcoală de când se făcea ziuă şi stătea până însera, numai să iasă bine, să poată mulţumi pe domnul inspector… Ba mai tremura şi pentru Belciug care, învârtindu-se toată vremea cu biserica cea nouă, nu dădea deloc pe la lecţiile de religie.

  — Ia seama, frate Ioane, că vine inspectorul la examen şi o să păţim urât! Îi spunea Herdelea glumeţ, dar muncit în suflet de griji.

  — Parcă nu mai pot eu de inspectorul vostru… Dac-ai vedea tu ce trag cu zidarii de la biserică, nici nu mi-ai mai pomeni de inspector, zău, Zaharie!

  Nu se iubeau, dar nici nu se mai duşmăneau. Nu se căutau, dar nici nu se mai ocoleau şi, când se întâlneau, schimbau câte-o vorbă, două despre treburile oficiale, ferindu-se totuşi de-a lungi conversaţia şi mai ales de-a aduce pe tapet ceva din daraverele lor trecute.

  Sâmbătă, în ajunul examenului, Herdelea ieşi cu toţi copiii la pădure, aduse verdeaţă şi flori, şi împodobi şcoala cu ghirlande. Sosi acasă în Armadia târziu după amiază, frânt de oboseală, de-abia târându-şi picioarele. Tocmai se plângea dăscăliţei cât a muncit, când în