— Tată, tată! Inspectorul!

  Herdelea îşi uită deodată orice oboseală şi se repezi afară.

  — O, bată-l Dumnezeu, că nu te mai lasă nici să răsufli! Mormăi doamna Herdelea.

  Peste două-trei minute însă învăţătorul intra în casă cu inspectorul.

  — Te-am căutat în Pripas… Nu ştiam că nu stai acolo… Eu, spun drept, nu-mi pot închipui o şcoală bună condusă de un învăţător din altă comună… Dar, în sfârşit, o să vedem mâine…

  Herdelea mormăi ceva neînţeles. Când era mişcat şi încurcat, vorbea foarte prost ungureşte. Trase un scaun inspectorului, ştergându-i cu batista ca să nu fie cumva murdar.

  — Mulţumesc, zise Horvat acrit de schimonoselile limbii oficiale în gura unui învăţător al statului. Mulţumesc! Voiam numai să te anunţ că am venit înadins pentru examenul dumitale… Ştiu de rândul trecut că n-ai prea strălucit şi vreau să văd cât progres ai făcut… Acuma însă aş vrea să găsesc pe aici un hotel sau aşa ceva pentru noaptea asta…

  — Avem două, domnule inspector, dar mai bine e la berăria Rahova… Curat şi ieftin! Se grăbi Herdelea să-l lămurească în nădejdea să scape mai curând de dânsul.

  Dăscăliţa rămase netulburată pe canapea, lângă fereastră, cârpind nişte pantaloni de-ai bărbatului, ca să nu-şi mai strice hainele cele bune la cancelaria lui Grofşoru, unde avea de gând să-şi reia serviciul mai temeinic îndată după examen. Ghighi, nedezbărată de spaimă, stătea cu buzele uitate într-un zâmbet timid şi nu-şi putea lua ochii de la inspectorul care, în orice casă de învăţător, e privit ca un idol înfricoşător.

  — Famiha dumitale? Întrebă Horvat.

  — Da, da, zise Herdelea frecându-şi mâimle cu respect. Mai aveam o fată, care e însă măntată, cu ajutorul lui Dumnezeu… Şi un fecior… de asemenea nu-i acasă…

  — Cu gospodăria, doamnă, nu-i aşa? Se adresă inspectorul dăscăliţei cu o galanterie impunătoare. Foarte frumos! Gospodăria e cea mai frumoasă podoabă a femeii!

  — Eu nu vorbesc ungureşte, zise doamna Herdelea, fără măcar să ridice nasul din lucru, cu o linişte care pe bărbatul ei îl îngrozi.

  — Cum? Nu-nţeleg! Se miră inspectorul.

  — Pricep eu ce ziceţi, dar nu vreau să vorbesc ungureşte! Nu-mi place mie să mă strâmb trăncănind într-o limbă străină, când nici n-am nevoie! Sfârâi dăscăliţa cu o superioritate zdrobitoare şi strângând din buze, parcă numai gândul c-ar putea vorbi ungureşte îi strepezeşte dinţii.

  Inspectorul Horvat nu înţelesese tot ce cuvântase doamna Herdelea. Vedea însă că femeia aceasta, soţia unui învăţător al statului, nu ştie ungureşte. Şi era adânc indignat. Se mai întoarse spre Ghighi cu un zâmbet desperat:

  — Poate că nicidommşoara nu vorbeşte?

  — Niciodată… nu… n-am vorbit! Răspunse Ghighi speriată c-o ia şi pe ea la zor şi schimonosind cuvintele ungureşti atât de îngrozitor, că inspectorul se cutremură de durere.

  — A… da, da… Dumneavoastră desigur nu vorbiţi ungureşte în familie? Întrebă Horvat pe Herdelea.

  — Nu… adică… ar figreu… Femeile n-au de unde să… Mă rog… Băiatul însă vorbeşte mai abitir ca un ungur… Da… A uimit toată Armadia cum ştie de bine, murmură învăţătorul sfârşind cu un suspin.

  Inspectorul plecă stăvilindu-şi în gât revolta. După ce se sui în trăsură însă, spuse foarte grav lui Herdelea:

  — Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poţi fi înţeles cu limba noastră nici în casa unui învăţător, care trebuie să fie un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze învăţământul ungar? Cum, domnule? Ce-am văzut la dumneata m-a uimit şi m-a întristat… În orice caz m-ai făcut să fiu foarte curios de examenul de mâine…

  Doamna Herdelea şi Ghighi avură ce ocărî toată seara pe socoteala inspectorului; învăţătorul însă tăcu, nu-şi prea găsi culcuş în pat, iar a doua zi, mergând în Pripas, se închină şi bolborosi toate rugăciunile câte şi le aduse aminte.

  Când bătu ora opt, inspectorul intră în clasă, înaintea lui Belciug, care veni de-abia pe la nouă, cu urmele de zid pe haine. Examenul fu o tortură pentru învăţător şi elevi. Horvat se amesteca întruna, încurca întrebările şi, de îndată ce un copil greşea, încrunta din sprâncene şi se uita triumfător la Herdelea. Ba de câteva ori zise tare:

  — Cum să ştie, dacă nu cunosc limba! Niciunul nu vorbeşte cumsecade ungureşte! Toţi se bâlbâie, se strâmbă… Scandal!

  Herdelea începu să se scuze că copiii nu pot şti perfect limba, de vreme ce n-o vorbesc acasă şi că, de altfel, rezultatele nu sunt cum ar putea fi din pricină că el a fost înlocuit luni de zile cu un tânăr care venise cu obiceiuri noi. Dar, fiindcă inspectorul nici nu voia să-l asculte, se resemnă mai în urmă, îşi recăpătă sângele rece şi nu se mai sinchisi de dânsul, examinând parc-ar fi singur cu şcolarii, gândindu-se doar mereu:

  — Acu fie ce-o vrea Dumnezeu din cer! Acolo-i toată nădejdea!

  La sfârşit veni rândul preotului, cu religia. Copiii, învioraţi, răspundeau limpede şi cu glas tare, ca şi când de-abia şi-ar fi stăpânit bucuria că li-e îngăduit să rostească vorba pe care o pricep.

  — Aş dori să-mi spună un elev pe ungureşte Tatăl nostrul zise Horvat, la sfârşit, nemulţumit că nu mai auzea limba statului.

  Belciug, parcă n-ar fi înţeles bine, întrebă mirat:

  — Poftim?

  — Zic c-aş dori s-aud Tatăl nostru în ungureşte conform planului de învăţământ! Repetă inspectorul deodată mai sever.

  — Asta nu se poate! Răspunse preotul, hotărât şi scurt, îmbujorându-se de mândrie.

  — Cum nu se poate? Zise inspectorul jignit de tonul răspunsului.

  — Nu se poate, vorbi Belciug cu o francheţe care-l înălţa, pentru că elevii nu ştiu rugăciunile pe ungureşte pentru că eu i-am învăţat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le ştiu pe ungureşte, căci nici pe mine nu m-a învăţat nimeni să le zic pe ungureşte, cum n-am învăţat nici eu pe nimeni!

  — Mă surprinde