şl culoarea, şl înţelesul cuvintelor dumitale, părinte! Zise inspectorul Horvat grav. Legea prevede că în şcolile statului religia să se predea paralel în limba maternă a elevilor şl în limba oficială ungară. Vasăzică cer minimul posibil când mă mulţumesc cu Tatăl nostru. Mă rog, te-am convins?

  — Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau religia în şcoala aceasta decât să-mi pângăresc conştiinţa şi să zăpăcesc sentimentele credincioşilor mei! Orice să-mi cereţi, domnule, dar asta nu! Măcar credinţa să ne rămână neatinsă! Măcar atâta drept s-avem şi noi în ţara asta, în care ne-am născut şi s-au născut părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri!

  — Observ însă că limbajul dumitale nu se prea deosebeşte de cel al agitatorilor care stârnesc zâzanie între naţiunea ungară unitară şi ungurii de buze române? Rosti inspectorul aspru, încheindu-şi haina ca să-şi sporească autoritatea. Ţin să te previn, părinte, că statul nu dă ajutoare celor ce lucrează împotriva intereselor patriotice!

  — Dacă respectul credinţei mele strămoşeşti şi împlinirea cinstită a datoriei mele de preot înseamnă agitaţie, domnule inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar de la ceea ce cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în nici un caz! Declară Belciug atât de energic că Herdelea se făcu mititel de admiraţie şi de frică.

  — Bine… Foarte bine… Iau notă… Probabil că din pricina aceasta nu progresează şcoala de-aici deloc… Foarte probabil! Prea bine! Voi lua măsurile de cuviinţă, negreşit, murmură inspectorul înghiţindu-şi mânia ca să nu dea spectacol în faţa şcolarilor; apoi, întorcându-se brusc la Herdelea, urmă: Dumneata trebuie să fii cam obosit, nu? Se vede că eşti obosit! Câţi ani de serviciu ai?

  — Treizeci şi doi, bâlbâi învăţătorul spăimântat.

  — Da? Treizeci şi… A, e destul! Te sfătuiesc să ceri îndată să te scoatem la pensie! Te sfătuiesc mult! Vei avea o pensie frumoasă şi te vei putea odihni, căci ai mare nevoie de odihnă… Vasăzică să-mi trimiţi petiţia! Din partea mea vei avea tot concursul să fie rezolvată cât mai grabnic!

  Belciug rămase cu Herdelea în curtea şcoalei după plecarea inspectorului, amândoi descoperiţi, în soarele vesel şi fierbinte. Din clasă glasurile copiilor, dezgheţate de frica prin care au trecut, veneau molcom şi topite într-un zumzet de albine harnice. Stăteau tăcuţi, gânditori şi tulburaţi. Apoi deodată privirile lor se întâlniră şi fiecare citi în faţa celuilalt aceeaşi zbuciumare.

  — E greu de tot, Ioane! S-au pus pe capul nostru să ne doboare! Zise Herdelea trist şi nehotărât.

  — Nici pe Dumnezeu nu ni-l cruţă, păgânul… Vor să ne ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încătuşat limba! Murmură Belciug cu o îndârjire adâncă şi stăpânită.

  Tăcură iar. Primejdia parcă-i împrejmuia tot mai strâns, acoperindu-i şi înduioşându-i. Ochii lor se îndulciră privin-du-se. Şi în acelaşi timp inimile lor se umpleau de iubirea care înfrăţeşte pe ostaşi în faţa duşmanului.

  — Şi noi suntem vinovaţi, Zaharie! Zise preotul cu glas care iartă şi cere iertare.

  — Greşeala iertare aşteaptă, adăugă învăţătorul.

  Îşi strânseră mâinile ca şi când ar fi făcut un legământ.

  Peste vreo două săptămâni, după examen, Ghighi stând în grădiniţa din faţa casei, văzu o trăsură prăfoasă apropiindu-se, care i se păru cunoscută. Dar numai când se opri, începu să ţipe de bucurie copilărească:

  — Laura! Pintea! Mamă, a venit Laura!

  Alergă la trăsură, se sărută de nenumărate ori cu Laura, râzând, plângând şi cinpind neîncetat:

  — Nici nu ne-aţi telegrafiat că sosiţi…

  — Am vrut să vă facem surpriză…

  — Te-ai mai îngrăşat, Laura scumpă… şi ce bine-ţi sade aşa!

  — Tu te-ai făcut iar mai frumoasă…

  — Ei, destul, destul! Strigă Pintea glumeţ. Mai treci de mă sărută şi pe mine!

  Herdelea ieşi fără haină, cum era, şi îmbrăţişă întâi pe George, în vreme ce, în urma lui, dăscăliţa cu lacrimi în ochi şi cu râsul pe buze murmură zăpăcită de emoţie:

  — O, dragii de ei… Le-o fi foame şi noi n-avem nimic gata… Dacă ştiam, tăiam vreo doi pui… Dragii mamii, dragi!

  O servitoare dolofană coborî tacticos din trăsură cu fetiţa Laurei în braţe. Speriată de gălăgie, copila începu să plângă. Mamă-sa se repezi:

  — Dă-o-ncoace, Mona!

  Vru să o ia, dar Ghighi sări să i-o dea ei. În braţele ei însă fetiţa plânse mai tare.

  — Nu te cunoaşte, Ghighiţo, de-aceea plânge, zise Laura, mândră. Să vezi însă pe noi cum ne cunoaşte şi cum râde! Ţi-e mai mare dragul…

  — Dă-mi-o mie, că eu sunt obişnuită cu copiii! Făcu doamna Herdelea, luând pe micuţa Maria de la Ghighi şi ogoind-o: Taci cu mama tână, taci, draga mămiţii scumpă şi dulce…

  Fetiţa se linişti într-adevăr, spre admiraţia tuturor. Herdelea profită de ocazie şi-i pofti în casă, comandând milităreşte:

  — Înainte… marş! În casă! Aţi trăncănit destul în uliţă! În casă urmară noi lacrimi şi mai ales se încinse o vorbăraie care nu se sfârşi până la miezul nopţi. Laura povestea minunăţii despre Pintea, Pintea despre Laura şi amândoi despre odorul lor; Herdelea zugrăvi pe inspectorul care a fost ticălos la examen, dar fără a spune că i-a cerut să iasă la pensie; dăscăliţa şi Ghighi întreţinură pe Laura cu noutăţile din Armadia, între care cea mai de seamă era logodna Lucreţiei Dragu cu profesorul Oprea… Între timp însă doamna Herdelea găsi destulă vreme să doboare trei pui mari în onoarea dragilor musafin şi să le servească la amiază un papricaş cum n-au pomenit ei nici la Bistriţa.

  După masă însă George stârni o furtună când spuse că chiar mâine vor să plece cu toţii mai departe, la Sângeorz.

  — Nu se poate! Trebuie să staţi şi la noi barem o săptămână! Protestă Herdelea adăugând apoi cald: Că doar şi noi vrem să ne fălim puţin cu voi la armadienii ăştia, ce Dumnezeu!

  — La întoarcere, la întoarcere! Zise Pintea neînduplecat. Acum nu-i vreme! Ceilalţi ne aşteaptă în Sângeorz de o săptămână!