Laura lămurică „ceilalţi” sunt Alexandru, fratele lui George, profesor în România, la Giurgiu, care a venit împreună cu Gogu Ionescu, soţul Eugeniei.

  — Şi Ionel, alt frate, contabil din Cernăuţi, o completă Pintea. Suntem atâţia fraţi şi surori că numai tata ştie pe dinafară întreg pomelmcul! De altfel, aduceţi-vă aminte, vi l-a înşirat odinioară pe îndelete…

  — Au luat vila Mara şi o să petrecem plăcut toţi împreună, mai zise Laura. Numai să nu uităm să telegrafiem lui Titu să vie şi el neapărat, deşi eu i-am scris… dar ca să ştie c-am sosit…

  În sfârşit se învoiră şi spre seară Herdelea cu George toc-miră două trăsuri pentru a doua zi, până la Sângeorz.

  Călătoria fu veselă, cu opriri scurte pnn toate satele, pe la cunoscuţi şi prieteni. Valea Someşului se strâmta mereu, şoseaua se pitula pe sub stânci şi râpi tot mai piezişe, iar râul însuşi gâlgâia din ce în ce mai mânios… Uliţa Băilor coteşte din şoseaua cea mare în mijlocul Sângeorzului, comună bogată şi nesfârşit de lungă. Un pârâu gureş roade necurmat drumul ce urcă uşor printre case ţărăneşti până ajunge la băile aşezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vile cochete sunt risipite şi ascunse pnntre brazi bătrâni, în jurul unui dâmb ca o tidvă uriaşă în vârful căruia chioşcul alb pare o tichiuţă de clovn. La picioarele dâmbului, văzându-se de departe, dintr-un perete tăiat în piatră, izvorul Tămăduirii bolboceşte prin guri numeroase, adunându-şi borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor. În faţa izvorului e o terasă prundită, de unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele şi căsuţele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel-restaurant nou, parcă stăpâneşte şi ispiteşte toată lumea.

  Sosiră pe la asfinţitul soarelui în faţa vilei Mara care albea cu ferestrele deschise. George strigă din uliţă:

  — Oaspeţi pnmiţi, oameni buni?

  Un căpşor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar dispăru îndată cu un ţipăt înăbuşit:

  — George… A venit George!

  Într-un antreu larg, puţin întunecos, se întâlniră toate rudele şi se cunoscură. Voiau să pară veseli, şi totuşi toţi erau stânjeniţi, însuşi George nu se simţea prea la largul lui cu neamurile din România; fusese aproape copil când văzuse ultima oară pe Alexandru, şi chiar Eugenia se schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai uşor, George căută să glumească şi să adauge la numele fiecăruia câte-o codiţă hazlie; ba la sfârşit se învârţi şi într-un picior, strigând:

  — Ei, mai sunt rude de recomandat? Ca mi s-a urât de când nu mai isprăvesc!

  Vorbele acestea li se părură atât de şugubeţe că toţi izbucniră în râsete care mai sparseră gheaţa puţin. Atunci interveni Atena, soţia lui Alexandru, o femeie naltă, uscăţivă, cu trăsături fine şi cam reci, dar cu voce foarte caldă şi simpatică:

  — Bine, Georgel, se poate să uiţi tocmai pe nepoţii tăi? Veniţi aci, copii… Poftiţi, moştemtorii noştri dragi! Alecu, Ionică, Zoe!

  Toţi Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înăbuşindu-i în sărutări. Mai ales dăscăliţa, care se simţea opărită în faţa atâtor necunoscuţi, găsi o adevărată salvare în copii şi se retrase cu ei într-un colţ ca să-i mângâie.

  Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un bărbat blând, cu ochii dulci şi barbişon negru, şi se împrieteni curând cu Herdelea, vorbind de şcoală şi de unguri. Gogu Ionescu era mai bătrân, aproape de vârsta lui Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tânără, umbla spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, şi nu purta mustăţi; vorbea în fraze alese, parcă fiece cuvânt ar fi fost pentru Monitorul Oficial, deşi la Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental. Laura şi Ghighi nu mai conteneau cu frumuseţea Eugeniei care, într-adevăr, avea ochi mari foarte albaştri şi mângâietori, cu gene lungi şi dese care, când clipeau, parcă oftau, cu o gură cât o cireaşă coaptă, veşnic surâzătoare, cu obrajii catifelaţi care n-au nevoie de dresuri, cu talia mlădioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă şi totuşi de o eleganţă ademenitoare… Fireşte că şi Eugenia descoperea mereu noi calităţi Laurei şi Ghighiţei, cerând din când în când şi părerea soţului ei:

  — Elle est ravissante, Gogule, nest-ce pas?

  Gogu aproba foarte politicos, deşi el era atât de încântat de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre şi numai pentru frumuseţea ei, încât toate femeile din lume i se păreau mai mult sau mai puţin slute.

  George umbla de la un grup la altul, strălucitor de mulţumire, azvârlind câte-o vorbă şi în sfârşit statorindu-se lângă doamna Herdelea care se mai încălzise puţin discutând de greutăţile casnice cu Atena, ea însăşi mare gospodină şi mamă iubitoare.

  În vălmăşagul prezentărilor uitaseră pe fetiţa Laurei. Cu atât mai mult fu purtată din mână în mână, răsfăţată şi sărutată, până ce micuţa găsi de cuviinţă să-şi ude scutecele tocmai în braţele Eugeniei, spre marea veselie a tuturor.

  — Bine că nu ţi-a pătat rochia! Strigă Ghighi.

  — E semn bun pentru o nevastă tânără! Glumi Herdelea.

  — A, ştii că a sosit şi Ionel, zise Alexandru către George, când se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a venit de vreo zece zile. Dar crezi că poţi face ceva cu ursul cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel şi toată ziua bate dealurile şi pădurile…

  În sfârşit Atena, ca gazdă, puse capăt taifasurilor:

  — Acuma haideţi toţi în camerele voastre! Şi într-o jumătate de oră să fiţi gata, că mergem să ne plimbăm niţel cu muzică, Iar pe urmă vom lua masa la restaurant! Ei, la revedere! În curând!

  Peste câteva minute toţi se găteau şi în toate odăile se schimbau păreri despre noile cunoştinţe. Toţi erau încântaţi, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei Herdelea, croită după moda de-acum douăzeci de ani, şi care se simţea jignit, deşi nu voia să se arate,