În amurgul înăsprit de mirosuri de brad şi de răşină, muzica lăutarilor răsuna alinătoare. Pe terasă şl pe cărările dimprejur furnica o lume voioasă pe care valsurile şi romanţele o fermecau. La izvorul Tămăduirii era îmbulzeală de pahare, iar prin înserarea brazilor şoaptele de dragoste se întreceau şi se stingeau în aerul ce înviora inimile… Într-o poieniţă ascunsă grupul de neamuri dădu întâmplător peste Ionel, şezând pe o bancă, cu ţigara în colţul gurii, nepăsător şi liniştit. Muzica şi zgomotul lumii de-abia ajungeau aici ca o adiere blândă. Îl siliră să meargă să mănânce împreună.

  — De ce nu mă lăsaţi pe mine în pace? Zise Ionel, urnin-du-se anevoie. Mie nu-mi place gălăgia şi lumea…

  În întunencul înstelat restaurantul strălucea de lumină. Terasa mai toată era acuma acoperită de mese, iar în parfumul brazilor se amestecau mirosuri de mâncări şi băuturi.

  — Uite Ungureanul strigă George tocmai când erau aproape de masa ce li se rezervase, opnndu-se. Ce faci pe-aici, prietene?

  Aurel văzu pe Laura în mijlocul celorlalţi, îşi scoase pălăria şi zise încurcat:

  — Bună seara, stimată doamnă!

  Laura răspunse dând din cap serios, urmându-şi calea fără nici o tresărire. Doar când se aşeză la masă se gândi zâmbind că odinioară a putut simpatiza pe băieţoiul ăsta…

  Erau pe la mijlocul cinei când deodată apăru Titu pe terasă. Se uită împrejur puţin jenat, apoi, văzând masa cea mare, veni drept şi salută parcă pe toţi i-ar fi cunoscut de când lumea.

  — Am primit târziu telegrama şi de-abia adineaori am putut sosi!

  Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrăţişă plângând şi murmurând cu drag:

  — Titule! Titule!

  Soţii Herdelea se simţiră mai mândri, observând că feciorul lor a făcut impresie bună asupra noilor neamuri.

  — Aici, aici, lângă mine, că mie-mi sunt mai dragi poeţii! Strigă Alexandru dându-şi scaunul mai la o parte.

  La dreapta lui Titu şedea Eugenia, care-l privea curioasă. Titu îi sărută mâna inelată şi parfumată, şi aşezându-se îi zise:

  — Superbă soră are George, iar eu încântătoare cumnăţică!

  — Opreşte, tinere, avântul! Râse Alexandru. Să nu te apuci să-i faci curte că bărbatu-său e gelos ca un harap!

  Gogu, de peste masă, zâmbi cu o nepăsare căutată, în vreme ce ceilalţi râseră cu poftă. Eugenia însă se roşi puţin şi răspunse:

  — Cu toate astea îmi place să mi se facă curte!

  — Aha! Aha! Strigă iar Alexandru. Carevasăzică, o invitaţie în toată forma? Gogule, să fii cu ochii în patru, că tânărul e primejdios!

  Râsul şi buna dispoziţie au domnit toată seara…

  Titu fu găzduit, fireşte, tot în vila Mara. Se sculă însă mai de dimineaţă ca toţi, să se poată plimba şi să-şi răcorească creierii înfierbântaţi de emoţiile ce i le-au stârnit oamenii din ţara unde năzuia şi el. Se simţea fericit şi-i suna mereu în urechi mai ales graiul lor grăbit şi dulce. Dându-şi seama că Alexandru îl simpatiza, voia să câştige şi prietenia lui Gogu care, fiind deputat, îl va putea ajuta mai ales când va ajunge şi dânsul în România. Apoi Eugenia îl fermecase aşa încât o şi visase, dar acum trebuia să-şi astâmpere admiraţia, zicându-şi că nu-i timpul să se ţină de năluciri.

  La izvor se întâlni cu Ionel Pintea care bea foarte cumpătat, dintr-o ceaşcă, borviz cu lapte în care înmuia chiflă.

  — Asta-i cura mea, zise Ionel zâmbind silit.

  Porniră împreună într-o pădure deasă de molifţi. Ionel nu era prea încântat, căci petrecea mai bine singur. Titu totuşi se agăţă de dânsul, dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind întâiul om de-acolo cu care putea vorbi. Întrebările lui stăruitoare însă pe Ion Pintea îl plictisiră, încât în cele din urmă îi spuse răspicat:

  — Dumneata vrei să mă faci să vorbesc de lucruri care pe mine nu mă interesează sau cel puţin nu mă pasionează. Eu azi sunt un simplu contabil, copleşit de muncă şi care n-am nici vreme şi nici poftă să mă amestec în zâzaniile politice. Orice politică mi-e indiferentă… Prostiile astea, iartă-mă că zic aşa, le-am făcut pe când eram prin liceu şi nu le-am mai luat cu mine în viaţă, să mi-o împovărez… Şi pe urmă, mai cu seamă la noi în Bucovina, politica înseamnă numai ceartă, hărţuială, scandal, murdărie… mai mare ruşinea! Suntem puţini şi totuşi dezbinaţi în atâtea partide şi bisericuţe, încât nimeni nu se gândeşte la interesul general, ci toţi se gândesc numai la ambiţiile lor mărunte… A, mi-e şi scârbă! Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea dumneavoastră aici sunteţi mai fericiţi, oricât vă plângeţi şi vă burzuluiţi… Aşa este, domnule! Aici ungurii, nerozi, vă sâcâie, vă persecută, vă îngenunchează – adevărat. Asta-i norocul dumneavoastră, căci asta vă face dârji, solidari şi puternici. În clipa când vi s-ar da libertatea, aţi face şi dumneavoastră ceea ce se face la noi. Ungurii sunt proşti şi vă întăresc vrând să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată ce s-ar dezlega lanţurile!

  Titu rămase cu gura căscată, fără să mai poată răspunde.

  — Ei, acuma ai aflat? Sfârşi Ionel acru. Adevărul e totdeauna dureros…

  Titu murmură ceva, mai merse câţiva paşi, apoi deodată îi zise bună ziua şi se despărţi tulburat.

  — Nu se poate… Vorbe… Astea-s aiurările unui ursuz! Se gândi dânsul simţindu-se totuşi obosit ca după o noapte nedormită.

  — Încă unul care-i cu mintea plină de fumuri! Murmură Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăş prea curios.

  Titu fu posomorât toată ziua, parcă de cele ce i-a spus Ionel atârna fericirea lui întreagă. Îşi amintea fiece cuvânt şi-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi şopti când găsi prilej:

  — Ce ai, dragă Titule? Nu fi urâcios! E vorba de viitorul tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine şi despre dorinţele tale… Ia seama să nu-i