După-prânz, stând cu toţii de vorbă într-un chioşc, la umbră, Herdelea povesti amănunţit rudelor câte a păţit. Voind să-şi pregătească mai frumos ieşirea la pensie, o întoarse pe coarda naţională, arătându-le cum toate i se trag din faptul că a luat apărarea unui biet ţăran român faţă de samavolmcia unui magistrat ungur, apoi stăruind mai ales asupra examenului când inspectorul i-a cerut să nu mai lase pe copii să crâcnească pe româneşte, şi sfârşind melancolic:

  — Dar decât să-mi unguresc sufletul la bătrâneţe şi să-mi vând conştiinţa, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! Mai bine! De aceea mă şi bate capul să ies la pensie curând-curând…

  Rudele din ţară fierbeau de indignare. Chiar şi Gogu se încălzi şi, când Herdelea spuse că, de-ar fi mai tânăr, s-ar duce şi el în România ca Titu, numai să scape de urgia stăpânirii ungureşti – se repezi însufleţit la Titu şi-i strânse mâna:

  — Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate! De ce-ai sta şi dumneata între barbarii aceştia cutropitori de conştiinţe!

  Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să tragă la dânşii în Bucureştii, adăugând:

  — La noi poţi sta toată ziua, să mănânci şi să faci poezii câte-ţi place!

  — Să vii negreşit la noi! O să-mi faci mare plăcere! Spuse şi Eugenia privindu-l cochet şi convinsă că melancolia de azi a tânărului a fost din pricina ei.

  Alexandru îl pofti să mai meargă şi pe la dânsul, prin Giurgiu, dacă i se va urî la Bucureşti.

  — Să vii numai, că n-ai să rămâi pe drumuri în România! Sfârşi Atena.

  — Cu atâtea protecţii mari, ministru trebuie să ajungi, Titule! Strigă Herdelea uitându-şi grija lui, de mulţumire că-şi vede feciorul fencit.

  Într-una din zilele următoare Gogu şi Alexandru, vorbind de Titu, socotiră ca ar fi poate şi mai nimerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stând degeaba. Şi hotărâră îndată să-l adăpostească la un ziar; Gogu, ca deputat, are să-i facă loc barem la jurnalul partidului.

  — O, da, la o gazetă! Zise Titu strălucind de bucurie, când află. Aşa ceva visam şi eu… Tocmai aşa ceva…

  Perspectivele trandafirii îi şterseră din creieri răspunsul lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privirea la ţinta care lucea mai aproape, viaţa i se părea plină de comori.

  De altfel Gogu prinse dragoste multă pentru „tânărul cu ochii aprinşi, de o lumină stranie şi înălţătoare”, cum îi zicea. Umblau mult împreună, discutând politică naţională şi uneori chiar literatură românească, deşi acasă Gogu se mândrea că n-a citit în viaţa lui decât numai franţuzeşte. Alături de Titu, deputatul se simţea cuprins de înflăcărare:

  — Trebuie să mai aveţi răbdare, să mai luptaţi, să mai rezistaţi! Va veni şi mântuirea! Trebuie să vie! Credeţi că pe noi, dincolo, nu ne doare viaţa voastră de suferinţe? Voi sunteţi speranţa noastră, precum noi trebuie să fim speranţa voastră!

  — De ce nu faceţi măcar un gest ca să ne încurajaţi? Întrebă Titu pe care gândul acesta îl frământase mult.

  — Vă dorim în adâncul inimii noastre, dar gura trebuie să fie mută! Zise deputatul român grav. O, politica! Ce stupid lucru e politica în lume!

  Ion auzi curând că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat din Bistriţa şi că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pământurile de la ginere-său. Se spăimântă mai ales simţindu-se slăbit în îndârjirea lui de când i-a murit şi copilul. Deşi vedea primejdia, gândurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Îşi zicea că n-are să dea nici un petic de loc, ş-apoi îndată iarăşi că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i astupe gura… În schimb inima îi bătea mereu mai nerăbdătoare, frământată de un dor înăbuşit prea multă vreme care azi stătea să izbucnească. Când îi venea în minte Florica, uita de toate, chiar şi de socru-său, întocmai precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pământului.

  A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, văzu pe Florica trecând cu demâncare la oameni, sprintenă, zâmbitoare şi dându-i bineţe parcă l-ar fi chemat la dânsa:

  — Ce maifaci, Ionică! Noroc bun!

  — Noroc bun! Mormăi el îngrozindu-se cum i se scurg ochii după ea.

  În aceeaşi seară, venind de la câmp, se opri în poarta lui George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme ce George îi spunea şi-l învăţa ce credea, dânsul vedea numai pe Florica în tindă, învârtindu-se la vatră, pregătind cina, şi de-abia se stăpânea să nu se repeadă la ea, s-o cuprindă în braţe şi s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă nimeni, nici să nu i-o râvnească.

  Ziua următoare se gândi să se ducă iar la George, dar nu mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi patima. Şi, fiindcă totuşi trebuia barem s-o vadă, alergă ca un smintit până ce ştirici la care holdă seceră Florica şi-şi făcu drum prin apropiere şi o zări.

  Se mira şi se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul şi că n-a luat-o el, ş-apoi se mângâia singur, zicându-şi: „Mie mi-a fost scrisă Florica, degeaba…”

  Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău? Şi pe urmă gândurile se înlănţuiau. Barem de-ar fi trăit copilul, să ştie şi dânsul pentru cine munceşte şi se sfarmă… Dar aşa, cui ar rămâne moşia lui, dacă l-ar strânge Dumnezeu într-o bună zi, căci omu-i trecător ca adierea vântului.

  Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca