pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetaşu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delniţa de lângă drumul cel vechi s-o doboare dânsul.

  Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe care treceau neîncetat femei cu coşuri şi desagi, mergând la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureţ sub care născuse anul trecut Ana era încărcat de rod şi făcea o umbră groasă, deşi o porumbişte verde îl acoperea până-n ramuri.

  Ion lucra cu o voie bună cum nu mai avusese de mult, ca şi când ar fi presimţit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ţie de vorbă nimeni. De altfel pe la prânzul cel mic nu mai trecea pui de om… Începu să lege snopi şi, când isprăvi şi-i aşeză în picioare, îşi aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu nişte desagi pe umăr. Tresări şi privi împrejur, bucuros că e singur cât e hotarul de mare.

  — Florica! Murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.

  O sorbea cu cât se apropia şi i se părea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ştrengăreşte. Îl zări şi ea, mirată şi cuprinsă de o strângere de immă. Dar nu-şi pierdu firea şi, când ajunse în dreptul lui, îi strigă zâmbitoare:

  — Am să sosesc la spartul târgului, Ionică! De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!

  Ion ar fi vrut să-i răspundă şi limba parcă i se înţelenise. Florica însă nu se opri. Şi atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deşi ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-şi deşarte sufletul… Păşi spre drumul pustiu şi izbucni aproape desperat:

  — Unde fugi aşa, Florico? Mai stai oleacă, stai că am să-ţi spun ceva… Şi vino mai încoace că doar n-o să piară târgul…

  Femeia parc-ar fi aşteptat chemarea. Se întoarse din cale şi veni spre dânsul, cu faţa aprinsă, dar zicând molatic:

  — Vai de mine… numai să nu mă ţii mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George…

  Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet:

  — Mă duceam să vând nişte pere oarzăne, că ne trebuiesc bani… Şi George nu mă lasă nici să…

  Ion o pnvea tăcut şi simţindu-se jignit că îi vorbeşte de George. Nevasta, ridicând ochii ei albaştri întrebători şi adâncindu-i în ochii lui tulburaţi, înţelese, îşi curmă gândul şi murmură gingaş:

  — Ce vrei, Ioane?

  Bărbatul zise, cu dinţii strânşi, înfricoşat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă:

  — Mai odihneşte şi tu… De ce nu vrei să te odihneşti? Privirile lor se împleteau fermecate.

  Florica şopti mai domol:

  — Îs grăbită, Ionică… zău aşa… Lasă-mă… să-mi văd de drum… zău aşa…

  Dar în acelaşi timp păşea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui. Trecură pnn porumbişte şi se opriră sub părul pădureţ unde sumanul bărbatului era aşternut pe jos la umbră, ca un culcuş pregătit înadins. Se aşezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire mult aşteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu pe nas şi de-abia putu gâfâi:

  — Ehei, Florico…

  — Uf, ce cald mi-e… m-a topit căldura, zise femeia dând mai la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare… zău aşa… răcoare…

  — Răcoare, bâlbâi Ion în neştire peste câteva clipe. Apoi tăcură, ascultându-şi bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subsuori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…

  — Tot a mea trebuie să fii tu! Zise bărbatul pe urmă când Florica îşi lega năframa, gata de plecare. Să ştii de bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fu!

  — Ei, Ionică, multe zice omul! Răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!

  Ion rămase şezând pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea prin porumbişte.

  — Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare. Să ştiu de bine că…

  Îşi reteză deodată vorba. Frunzele mărului foşneau ca o imputare. Şi imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în picioare parcă l-ar fi înţepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca şi când din spate l-ar fi ameninţat o mână nevăzută.

  Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în şolduri. Inima lui Ion tresăltă de noi fiori, în vreme ce buzele-i şopteau dârz:

  — Ba se poate! Să ştiu de bine că fac moarte de om!

  Capitolul XII.

  GEORGE.

  Precum flăcăii se duc pe la fete în fiecare seară, pe viscol ca şi pe vreme frumoasă, frânţi de munca zilei ca şi după odihna de sărbători, tot astfel se ducea acum Ion pe la George, nesmintit, ca spre un frate bun, când să-i ceară un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească venirea… Nu se mai sfia de George şi uneori schimba câte-o vorbă şi cu Florica, în treacăt, cum se cuvine să te porţi cu orice muiere în casa omului.

  Iar George se simţea măgulit că vine şi se mândrea că-i caută sfaturile un bărbat deştept ca Ion care, prin minte şi şiretenie, s-a înstărit de unde mai înainte era calic ca şoarecele din bisencă.

  Numai Savista-oloaga, care trăia pe lângă casa lui George, bufnea şi se burzuluia din ce în ce mai năstruşnică. Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu,