să-i dea şi ei câte-un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul. În schimbul mâncării n-avea altă îndatorire decât să stea toată ziua pe prispă şi să hâşâiască găinile ca să nu intre în tindă. Ba joia, când era frumos, George îi mai dădea voie să se târască până-n Uhţa Mare, să-şi cerşească şi câte ceva gologani, să aibă şi ea banii ei… Cu aceeaşi patimă ura însă pe Ion de când a simţit că umblă după Florica şi că astfel vrea să înşele pe George. Se liniştise un răstimp, după ce ocărâse pe Ana, văzând că venirile lui Ion s-au oprit brusc, şi fusese chiar mândră că ea a putut abate o primejdie ce ameninţa pe idolul ei. Dar acuma, că Ion venea mai des ca totdeauna, îngrijorările o zbuciumau şi o făceau să nu mai aţipească nici în după-amiezile cele mai dogorâtoare. De cum sosea Ion, ea se lipea pe prispă ca o broască, ciulind urechile ca să nu-i scape nici o vorbă, ochii îi luceau straniu, ca două mărgele de sticlă, urmărindu-i fiece mişcare şi privire, fără a pierde din vedere nici pe Florica în care n-avea nici o încredere, neuitând că odinioară era să se mărite chiar cu Ion, dacă el ar fivrut-o s-o ia… Se înfuria că nu putea surprinde nimic la Ion şi că doar Florica se zăpăcea şi se roşea puţin, încât oalele îi dădeau deseori în foc, umplând toată casa cu aburi şi miros de rântaş ars.

  Phctisită de atâta pândă zădarnică, într-o zi, fund numai Florica acasă, avu o izbucnire de fune, urlând şi ameninţând:

  — Spun tot lui George… Tu eşti rapandula… tu… tu… Ce vine Ion? A? Ce-i Ion? Bărbat? Ptiu? Tffss!

  Scuipă spre Florica, se învineţi de mânie neputincioasă, îşi smulse smocuri de păr din cap şi ochii i se umplură de sânge răcnind:

  — Ruşine! Rapandula! Omoară George!

  Femeia se sperie întâi, crezând c-a dat boala rea peste ea, dar pe urmă, înţelegând unde bate, o huidui. Şi oloaga se potoli îndată, parcă i-ar fi turnat apă rece în cap. Îi păru rău că s-a trădat şi, ca s-o dreagă, vru să arate c-a glumit şi începu să râdă cu dinţii ei lungi şi galbeni:

  — Glumă, fă… Zău… Dă-mi ciorbă! Foame…

  Odată însă Ion pică pe la prânz, când George lipsea. Savista încremeni pe prispă văzându-l că intră în ogradă. Şi când Ion zise nepăsător, oprindu-se lângă poartă:

  — Noroc, noroc, Savisto! Tot voinică? Da George-i pe-acasă?

  — Numai Florica acasă! Răspunse ea repede, arzând de dor să-l facă să se apropie de nevastă ca să se adeverească bănuiala ei.

  Ion stătu pe gânduri câteva clipe, ş-apoi zise mai încet, aruncându-şi ochii fulgerător spre tindă:

  — Aveam cu George o vorbă… Păcat că nu-i şi el aici…

  Şi plecă, întristat, clătinând din cap, uitându-se înapoi din uliţă.

  Savista fierbea de bucurie. Era sigură că Ion venise la Florica, înadins pentru că o ştia singură. Şi de-aci încolo, când nu era George acasă, nu mai stătu lângă uşa tinzii, ci tocmai în colţ, ascunsă după o grămadă de coceni de porumb, aşteptându-l să mai pice.

  Peste câteva zile Ion într-adevăr veni iar, tot pe vremea prânzului. Înainte de a deschide portiţa însă se uită prin ogradă. Oloaga, din ascunzătoare, vedea că pe ea o caută. Apoi Ion intră repede şi dispăru în tindă. Savista se târî cât mai fără zgomot spre uşă. Şi auzi glasul lui Ion, drăgăstos, şi pe al Floricăi, înfricoşat. Tremura totuşi atât de grozav de bucurie, că nu înţelese nimic, deşi cei doi în tindă vorbeau destul de tare.

  Ion ieşi curând, văzu pe Savista şi păli. Dar îşi reveni repede şi-i zise uşor:

  — Am venit iar şi iar n-am dat de George… N-am noroc şi pace! Rămâi sănătoasă, lele Savista!

  Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă fără a mai întoarce capul. Era fericită şi de-abia aştepta să vie seara, să-i spună tot lui George…

  — Bade… bade! Vino-ncoa! Îl întâmpină când îl zări. George, deşi ostenit rău, se duse spre ea la grămada de coceni.

  — Ei? Ce poznă-i cu găinile? O întrebă în glumă. Savista începu foarte încet şi rar; dar apoi, cuprinsă de emoţie, spumegă încât nu mai era chip s-o priceapă nimeni.

  — Ion? Ei, ce vrea Ion? A fost aici? O întrerupse bărbatul ştergându-şi de pe obraji năduşeala frământată de praf.

  — Ion… fost… Florica. fost… Tâlhari… Omoară, omoară! Gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile şi înecându-se de sughiţuri.

  — Bine, Savista, bine… Lasă că ştiu… bine! Făcu George liniştit.

  De-abia după cină, când se culcă în pat lângă Florica, se gândi mai bine la vorbele Savistei şi se cutremură, căci deodată îşi aminti privirea lui Ion de la nuntă, privirea care l-a înspăimântat atunci şi pe care totuşi a uitat-o. Cum a putut-o uita oare?

  „Apoi dacă-i aşa, îl omor! Amu nu mai iert… Îl omor!” îşi zise George hotărât, mângâind corpul femeii care-i aţâţa sângele.

  Doamna Herdelea nu voise să facă ceartă în faţa oamenilor străini, în Sângeorz, dar cum ajunseră acasă, îl luă pe Herdelea la zor:

  — Nu ştiu, nebun eşti ori nu eşti în toate minţile, de vorbeai întruna că ieşi la pensie. Se vede că ţi s-a urât cu binele… Apoi de aceea ne-am căznit şi am suferit, ca acuma, după ce ai scăpat cu faţa curată, să cauţi singur sărăcia?

  Ghighi era de aceeaşi părere, anume că retragerea ar fi o umilire. Cât priveşte că inspectorul cere să înveţe pe copii numai ungureşte, dăscăliţa răspunse prompt, potrivindu-şi părerile după împrejurări, ca totdeauna:

  — Ei şi? Te încânţi de linguşirile românilor, parcă din vorbe frumoase ai putea mânca? Lumea ştie că suntem români, dar şovinismul nu-i a bună