niciodată. Adică ce-o fi dacă o să-i înveţe ungureşte? Lasă-i să înveţe, că-i bine azi când ştii o limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nici nu te mai poţi mişca din loc… Dacă-s vremurile aşa, noi să le schimbăm?

  Herdelea însuşi se simţea nenorocit că trebuie să se despartă de şcoală, dar totuşi se ruşina să spună chiar şi acasă că inspectorul îl sileşte să iasă la pensie. Şi de altfel mai spera în sine că până-n cele din urmă se va mai întâmpla ceva şi nu va trebui să plece. De aceea amâna mereu şi nu făcea petiţia. Totuşi, pe de altă parte, pentru orice eventualitate, răspândea şi prin Armadia ştirea că, faţă de persecuţiile tot mai crâncene ale ungurilor, se gândeşte să-i dea dracului şi să se retragă. Răspunsul i-l dădu Grofşoru, la berărie, în gura mare:

  — Prietene şi frate! Mai bine să mori decât să fii călăul copiiilor noştri!

  Şi fraza aceasta făcu ocolul Armadiei, câştigând simpatii amândurora şi chiar lui Belciug, pe care Herdelea îl lua veşnic ca martor şi care îngălbenea de indignare când venea vorba de inspectorul Horvat.

  După asemenea încurajări, învăţătorul iar venea hotărât să-şi scrie îndată cererea de pensie. Acasă însă găsea împotrivirea dârză a dăscăliţei care îi schimba tot planul. Doamna Herdelea, sfătuindu-se toată ziua cu Ghighi, descoperea mereu argumente mai tememice.

  — Uite pe Zăgreanu! Ştii bine, că tu mi-ai spus, cât a fost în Pripas i-a înnebunit cu ungureasca… Şi cu toate astea nu-i zice nimem nimic, ba-l laudă toată lumea şi-i prezice viitor mare! Fiindcă aşa şi este!

  Herdelea, încercând să profite de simpatiile lor pentru Zăgreanu, spuse că ar fi cuminte să-i cedeze lui locul din Pripas, fireşte dacă are intenţii serioase cu Ghighi. Pe când fata protesta împotriva acestui plan infernal, declarând că i-e urât Zăgreanu (în Sângeorz însă mărturisise în taină Laurei că e băiat foarte drăguţ, măcar că e numai învăţător), doamna Herdelea zise neclintită:

  — Lasă, nu te îngriji tu de el… Îi găseşte lui loc inspectorul, că ştii doar cât îl iubeşte şi-l protejează…

  Prin august, într-o după-amiază, Zăgreanu veni mai mişcat ca alte daţi, deşi Ghighi nu era acasă. Herdelea trecu în grădiniţă cu dânsul, să stea de vorbă. Şi tânărul spuse îndată că soseşte tocmai de la Bistriţa şi de aceea e plin de praf. Nici n-a fost încă să se schimbe. A văzut pe domnul inspector… Apoi nu mai putu continua. Herdelea îl privi întrebător.

  — Mi-a spus multe, reluă Zăgreanu mai încurcat, parcă negăsind cuvintele potrivite. Mi-a făgăduit… câte-n lună şi stele… Mi-a făgăduit…

  — Te are drag inspectorul, zise Herdelea liniştit. E bine să fii bine cu inspectorul, foarte bine… Numai să-ţi dea o şcoală bună, într-un sat bun…

  — Apoi vezi, domnule colega, da, da, bâlbâi tânărul. E greu… Nu ştiu când s-o putea… Da… Domnul inspector zice că vrea să-mi dea Pripasul…

  — Pripasul? Făcu Herdelea cu o săgeată în inimă.

  — Da… adică… zice că dumneata n-ai să mai stai mult, că-ţi trebuie odihnă, că ai servit destul… că… În sfârşit…

  Zăgreanu nu îndrăzni să-i mai spuie că inspectorul i-a poruncit să reamintească bătrânului învăţător să trimită imediat cererea de pensie, altfel îl va scoate din oficiu, că în nici un caz nu va mai îngădui să înceapă tot dânsul noul an şcolar.

  Herdelea rămase pierdut. Înţelese ceea ce nu îndrăznise să-i mărturisească Zăgreanu şi se simţea dureros ruşinat.

  — Adevărat, foarte adevărat, murmură apoi cu glas tremurat. Am servit destul, prea destul… N-am să mai stau… Nu, nu, fie liniştit inspectorul! Fii şi dumneata liniştit…

  În aceeaşi seară, după ce se culcă doamna Herdelea şi Ghighi, el se aşeză la birou şi scrise până târziu de tot. Strică multe coale de hârtie şi toate le udă cu lacrimi. Închipuirea că de-acuma părăseşte pentru totdeauna şcoala lui, iubirea lui, îi sfâşia inima. Când i-a venit suspendarea, a plecat cu o scânteie de nădejde de întoarcere; azi pleacă fără nici o nădejde. De azi încolo nu mai e învăţător.

  — S-a sfârşit, s-a sfârşit, şoptea dânsul frânt, ca femeia când trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.

  Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduind să-l sperie, cum s-a speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care îngăduie ca un tâlhar să vie să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca… Gândindu-se mereu la nedreptatea lumii, ajunse la bănuiala şi apoi la convingerea că Ion a omorât pe Ana, înadins ca să-i rămâie moşia şi să se poată însura a doua oară.

  Oameniicărora le împărtăşea credinţa aceasta credeau sau nu credeau, dar toţi pizmuiau pe Ion că s-a ales cu atâta pământ pe urma Anei… De supărare şi de necaz, Vasile Baciu se aşternu mai rău pe băutură.

  Nemaiştiind încotro s-o apuce, într-o dimineaţă se duse la popa Belciug şi i se plânse. Preotul, cumpănind şi chibzuind, avu o idee cucernică şi zise atât:

  — Bine… Am să vă chem pe amândoi…

  Şi duminica următoare Belciug cheamă pe Vasile şi pe Ion, împreună cu mai mulţi fruntaşi ai satului.

  — Oamenii de omenie trebuie să se învoiască! Vorbi preotul frecându-şi mâinile. Să căutăm şi noi, cu toţii dimpreună, o învoială omenească! Aşa-i bine şi aşa-i frumos!

  Ion, liniştit, ridică glasul:

  — Eu nu-s nici câine, nici fără suflet, domnule părinte… Nu-s, martor mi-e Dumnezeu! În casă îl las să şadă cât o trăi, măcar că-i a mea după lege şi poate mi-ar face trebuinţă. Dar îl las că-s om şi nu