strâng pe nimeni de gât… Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semănat, le-a cules. Puteam să i le iau că-s ale mele. Nevoie de ele n-are că bucatele în loc să le mănânce, le vinde şi le bea… Dar zic, lasă-l să aibă şi să bea, c-a muncit destul şi supărări l-au ars destule… Apoi amu, vedeţi şi dumneavoastră, oameni buni, dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe mine să trăiesc!

  Vasile Baciu, aprins ca omul fără dreptatea legii, sări cu răspunsul:

  — Adică cu ce drept să-mi iei tu averea mea? Cum să-ţi rămâie ţie pământurile mele! Că fata mi-ai omorât-o, copi-lul ţi l-ai omorât! Cu ce drept?

  Vinele i se umflau pe tâmple ca nişte râme.

  Dar vremea trecea, vorbele cădeau şi învoială nu se apro-pia. Atunci Belciug găsi clipa binevenită să intervie. Îşi drese glasul şi rosti grav, ca la predică:

  — Oameni buni ş idrept-credincioşi, dreptatea-i veşnic cu două tăişun, ca paloşul în mâna ostaşului viteaz… Dreptate are Ion, căci legile lumii spun că averea copilului se cuvine părintelui care l-a zămislit şi l-a crescut. Dreptate are şi Vasile, căci după moartea fetei lui şi a copilului ei, cuveni-s-ar ca moşia să se întoarcă la cel care a agonisit-o… Acuma mie, paznicul sufletesc al vostru, dragi îmi sunteţi amândoi deopotrivă şi dornic aş fi să dobândiţi deopotrivă fericirea pe pământ ca şi în ceruri, dimpreună cu feţele luminate cu care ne-am silit, cât am putut, să vă împăcăm cum e mai bine. Dârzi şi neînduplecaţi sunteţi însă ca două săbii ce nu încap într-o teacă. De aceea iată ce-am socotit eu ascultându-vă: stăpâniţi amândoi ce cuprindeţi în ziua de azi, tu, Vasile, casa şi locurile pe care ţi le lasă, iar tu, Ioane, averea care ţi-a hărăzit-o mila cerească. Dar iarăşi socot că drept n-ar fi să ajungă moşia în mâini străine. Viaţa omului e ca floarea câmpului. Azi e, mâine nu-i… Poate că azi-mâine, Ioane, ai să te însori, să ai copii, dar poate, Doamne fereşte, să şi închizi ochii când ai crede că eşti mai voinic… Apoi, aşa, n-ar fi păcat de Dumnezeu să rămână averea ta cui nici nu te-ai aştepta? Ş-atunci aş crede c-ar fi înţelept şi frumos să vă legătuiţi amândoi să lăsaţi ce stăpâniţi sfintei biserici în cazul când, Doamne păzeşte, v-aţi prăpădi fără moştenitori direcţi, adică fără copii… Făcând astfel, întăriţi puterea Domnului pe pământ ca şi Domnul să vă primească sufletele în vecii vecilor!

  Preotul tăcu brusc, coborând ochii în jos, aşteptând parcă efectul cuvântării sale asupra celor de faţă. Apoi când înţelese că toţi sunt de părerea lui, se retrase în odăiţa de culcare, lăsându-i să convingă şi pe cei doi pricinaşi. După multă vorbărie fruntaşii izbutiră să-i facă să-şi dea mâna… Belciug reveni atunci cu o declaraţie scrisă. Văzând hârtia, Ion mai şovăi o clipă, dar totuşi iscăli, gândindu-se că asta-i un moft fără valoare, deoarece dânsul are să se însoare curând şi să facă copii care să-l moştenească. Vasile se bucură că, dacă nu se întoarce la dânsul, moşia barem nu se va risipi nici printre neamurile Glanetaşului.

  — Aşa! Zise preotul împăturind frumos actul. De pe amvon am să dau de ştire satului întreg hotărârea voastră creştinească… Dumnezeu să vă binecuvânteze!

  Vasile Baciu pe urmă se opri la cârciumă, se îmbată şi se bătu cu straja Cosma Ciocănaş. Ion însă se duse la George, să-i povestească ce-a făcut. Şi pe urmă se gândi numai la viitoarea lui nevastă.

  Titu socotea să treacă graniţa cu trei sute de coroane. Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia şi ceva mărunţiş care să-i ajungă până la trecere. Până ce nu cunoscuse rudele din România, se înfuriase gândindu-se că porneşte în lume cu trei sute de coroane; acuma mergea la sigur, ca şi când ar fi plecat din Pripas în Luşca, ori în Măgura… Mărunţişul însă îl încurca, fiindcă oricum se silea, nu sporea, şi-i ameninţa rotunjimea celor trei sutare.

  Salvarea îi veni sub forma unei idei, citind într-un ziar că „Asociaţia pentru cultura şi literatura poporului român” va ţine adunarea generală la Sibiu în luna septembrie… Deoarece, pe când citea, văzu pe masă Tribuna Bistriţei, un ziar săptămânal local, se gândi deodată: ce-ar fi să se ducă dânsul ca reprezentant al ziarului la serbările Astrei? Ar fi mai întâi că ar face economii de cheltuieli, şi al doilea că ar cunoaşte dintr-o dată toată „inteligenţa” românească din Ardeal, înainte de a-l părăsi, cine ştie pentru câtă vreme… Tribuna Bistriţei de altfel îi reprodusese poezii din Familia, cu osanalele cuvenite despre „distinsul poet al Văii Someşului”… Se aşeză îndată şi scrise câteva rânduri bine simţite directorului gazetei, un avocat fără clientelă şi mare naţionalist, cerându-i un bilet de legitimaţie şi banii de cheltuială trebuincioşi. Răspunsul directorului sosi peste trei zile, aducându-i biletul de legitimaţie, dar şi vestea tristă că ziarul de-abia-şi târăşte viaţa de la o săptămână la alta şi că prin urmare „distinsul poet” ar face o faptă nobilă românească reprezentându-l, dacă se poate, pe propria-i cheltuială… Între timp, Titu, închipuindu-şi cum va fi înconjurat şi răsfăţat dânsul la Sibiu, ca omul care e glasul unui întreg ţinut de români, se însufleţise atât de mult de ideea de a reprezenta Tribuna Bistriţei, încât nici nu se mai sinchisi că nu a primit bani şi că deci socotelile lui rămâneau tot încurcate cu mărunţişul.

  Cu o săptămână înainte de plecare veni acasă spre a se pregăti în tihnă şi a-şi lua rămas bun de la toţi cunoscuţii, căci omul ştie când porneşte, dar numai Dumnezeu ştie când se întoarce. Căldăraru, la despărţire, l-a îmbrăţişat şi n-a uitat să-i spuie că tot mai e timp să se răzgândească, şi Titu i-a mulţumit zâmbind pentru povaţă.

  În Armadia toată lumea ştia că Titu vrea să plece în România şi toţi se mirau de îndrăzneala lui. Când se află însă că va lua parte şi la serbările Astrei, la care singur