Doamna Herdelea plângea spălându-i şi călcându-i rufele, iar Ghigi îi făcea în fiecare zi geamantanul spre a-l desface a doua zi, ca să-l facă mai bine şi mai frumos, să nu râdă de el fraţii din România. Seara, Herdelea tatăl şi fiul se sfătuiau serios. Deoarece Titu, având încă încurcături cu recrutarea, nu putea obţine paşaport pentru străinătate, Herdelea îi explică cum să-şi facă rost la Sibiu de un simplu bilet de trecere; odată ajuns dincolo nu-i mai trebuie nici un paşaport… Între altele însă bătrânul îi mărtunsi că a şi expediat cererea de pensie, iar Titu îl aprobă din toată inima, ba se însărcină să comunice ştirea şi doamnei Herdelea; o făcu într-adevăr cu atâta iscusinţă că dăscăliţa mulţumi lui Dumnezeu că în sfârşit Zaharia a ascultat poveţele ei înţelepte. Drept recunoştinţă că l-a scăpat astfel dintr-un impas greu, Herdelea duse a doua seară pe Titu la berăria Rahova, ca să se întâlnească acolo cu toţi domnii din Armadia şi să-şi ia adio cum se cuvine.

  La berăria Rahova se improviză o adevărată serbare, cu chef şi cu lacrimi. Întrebările, urările, felicitările zbârnâiau în urechile tânărului îndrăzneţ. Herdelea îi ceru biletul de la gazetă, să-l arate tuturor şi mai ales lui Ghiţă Pop, copistul de la judecătorie, care nu voia să creadă că Titu este aievea reprezentantul Tribunei la adunarea Astrei. Profesorul Spătaru ţinu şi un discurs, culminând în fraza că Titu trebuie să fie „veriga de unire între fraţii de dincoace şi de dincolo de Carpaţi”. La miezul nopţii însufleţirea fu aşa de mare încât toţi cântară Deşteaptă-te, române. Solgăbirăul Chiţu, fiind şi el mişcat, închise ochii, nevrând să strice buna dispoziţie a societăţii, mai ales că Titu nu trebuia să plece cu impresii urâte despre slujbaşii Ungariei. Până la sfârşit se ameţiră bine cu toţii. Herdelea, de supărare, bău atâta că Titu abia îl duse acasă, unde dăscăliţa îl ocărî bine în gând, dar fără a deschide gura, spre a nu-şi strica somnul.

  Cu cât se apropia ziua, cu atât Titu era mai tulburat. Se simţea fericit şi totuşi glasul îi tremura. Niciodată casa părintească nu i se păruse mai caldă. I se strângea inima gândindu-se că de-acuma va trăi între oameni pe care nu i-a mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine ştie ce-l aşteaptă?

  Se duse pe la familiile prietene să le zică rămas bun. La Dragu găsi pe Lucreţia împreună cu Oprea, azi soţul ei. Felicitându-l îşi aduse aminte de iubirea lui, versurile în care se chinuise să eternizeze ochii ei verzi. Acum iat-o aşezată, cu viaţa croită drept, fără cotituri deosebite, ca a tuturor oamenilor cuminţi… Pe când el se aruncă în valurile lumii, ca într-o mare fără margini…

  În ajunul plecării, după-amiază, făcu o plimbare până-n Pripas, să mai vadă căsuţa unde a copilărit şi să se despartă de Belciug, care-i „cam acru şi viclean, dar tot om de treabă”, cum îi spusese tatăl său, îndemnându-l să nu cumva să nu meargă pe la dânsul… Preotul îl sărută şi-l blagoslovi cu lacrimi în ochi, făgăduindu-i că-l va cerceta negreşit la Bucureşti, deoarece speră să meargă şi el foarte curând, peste un an sau doi. Îl însoţi apoi să-i arate biserica cea nouă, gata, bună de sfinţit. Îl plimbă prin toate colţurile, se suiră împreună în turn, la ceas, şi-i zise cu multă duioşie:

  — Foarte rău îmi pare că nu eşti aici la sfinţirea care va fi peste vreo două săptămâni! Facem o sfinţire minunată. Va veni şi episcopul… O să fie o adevărată sărbătoare naţională!

  Titu îi promise că-i va trimite cărţi poştale cu vederi din România şi mai ales din Bucureşti, „care trebuie să fie o minunăţie”…

  Belciug îl mai petrecu pe urmă până în dreptul cârciumii şi-l mai îmbrăţişă o dată ca un frate.

  Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală şi tristă. Titu o privi pe dinafară, amintindu-şi fără să vrea crâmpeie din fericirea trăită aici şi nepreţuită la vremea ei. Urcând în pridvor, se pomeni cu Ion.

  — Am auzit că vrei să pleci departe, domnişorule?

  — Mă duc şi eu să-mi găsesc un rost în lume! Răspunse Titu serios. Anii trec şi omul trebuie să facă ceva în viaţă, altfel nu-i vrednic să trăiască… Nu-i aşa?

  — Aşa-i, domnişorule, vezi bine că-i aşa! Zise Ion. Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos şi să-ţi dăruiască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost tare de omenie!

  — Să trăieşti şi tu, Ioane! Ţie de altminten ţi-a ajutat Dumnezeu şi te-ai înstărit frumos… Păcat numai că n-ai avut parte de Ana şi de copil…

  — Apoi ce să facem? Făcu ţăranul rece. Aşa a vrut Dumnezeu…

  — Ei, ş-acuma, ce mai ai de gând, Ioane? Că doar n-ai să rămâi văduv toată viaţa, că doar eşti tânăr…

  — Aşa-i, aşa-i, vezi bine! Mormăi Ion întunecându-se. Titu coborâse spre dânsul şi se rezemă de stâlpul porţii, cu pălăria pe ceafă. În asfinţit soarele se mânia şi împroşca cu raze aprinse. Umbra Măgurii Cocorilor se întindea peste sat până la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor târnelor. Ion se uită lung la domnişorul care i se părea că se schimbase mult de când nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o învăţătură, ca şi odinioară, şi îi era frică să nu-l ocărască.

  — M-am zbătut şi m-am frământat să ies la liman, începu iar Ion după o tăcere apăsată. Şi nu mi-a dat Dumnezeu nici o bucurie…

  — Dar pământul? Întrebă Titu privindu-l cercetător.

  — Pământul… de… pământul… Bun e pământul şi drag mai ţi-e când e al tău… Dar dacă n-ai pentru cine să-l munceşti, parcă… zău aşa…

  — Trebuie să te însori, Ioane!

  — Aşa-i, chiar aşa-i, domnişorule, murmură ţăranul cu ochii stinşi. Dar