Tăcu, aşteptând parcă o întrebare sau o aprobare. Cum însă Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi:

  — Amu dumitale pot să-ţi spun, că mi-eşti mai bun ca un părinte şi m-ai învăţat numai bine… Pot… Şi nu ştiu cum să-ţi spun, domnişorule? Că dumneata pleci departe şi poate nici n-ai să mai auzi de mine şi de necazurile noastre… O, Doamne… Mare-i lumea! Când crede omul c-a nimerit mai bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit… Uite-aşa-i, domnişorule! Aşa mă muncesc şi mă căznesc, şi nu ştiu ce să fac, cum să fac?

  — Azi, când ai avere, ce-ţi trebuie să te mai perpeleşti? Nici prea hapsân să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. Pământ ai destul…

  — Destul nu-i niciodată, domnişorule… Dar pe cine vreau eu să iau nu se poate. Şi pe alta nu pot s-o iau…

  — Pe cine vrei?

  — Pe Florica! Zise Ion cu o luare aspră în privire.

  — Care-i măritată cu George-a-Tomii?

  — Aia!

  — De, Ioane, se vede că Dumnezeu ţi-a dat c-o mână moşia, şi ţi-a luat cu cealaltă mintea! Vorbi Titu. Cât e satul de mare nu găseşti tu decât pe nevasta lui George?

  — Nu-mi trebuie alta, domnişorule! Scrâşni Ion deodată furios şi cu o hotărâre sălbatică în ochii sticlitori.

  — Hm, făcu Titu aproape înfricoşat de glasul lui… De… Nu-ţi trebuie…

  — Dumneata ce mă înveţi să fac? Urmă Ion iară mai blând şi rugător.

  — Nimic… Să te astâmpen!

  — Dar dacă nu pot?

  — Atunci fă ce ştii!

  — Nu ştiu nimic! Bâlbâi Ion zvârcolindu-se între mânie şi neputinţă.

  — Nici eu… Dar atâta totuşi pot să-ţi spun: astâmpără-te!

  Pe Ion răspunsurile lui Titu îl umpleau de fiere. Destăinuia întâia oară frământarea lui cuiva şi, în loc de încurajare, găsea împotrivire. Îl ustura inima că nu poate scăpa de nehotărâre. Şi totuşi patima lui crescuse atât de puternică, încât simţea bine că are să-l mistuie dacă nu va nimeri calea spre potolirea ei.

  — Trebuie, domnişorule, trebuie! Gemu dânsul stăpânin-du-şi focul.

  Titu, spăimântat de îndârjirea ce i-o citea în faţă, tresări. Şi repede îi dădu mâna zicându-i:

  — Rămâi sănătos, Ionică! Şi astâmpără-te, ascultă-mă pe mine!

  Ion mormăi ceva şi rămase în mijlocul drumului, uitân-du-se după el până coti la Râpile Dracului. Apoi scuipă cu scârbă, bâiguind:

  — Lasă că ştiu eu ce-i de făcut…

  Titu petrecu seara la Grofşoru, împreună cu părinţii şi soră-sa. Şi a doua zi porni cu trăsura la Monor, de unde avea să ia trenul spre Sibiu.

  Din clipa când Savista i-a deschis ochii, George parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Acuma înţelegea de ce îi tot dă Ion târcoale, de ce-i cere sfaturi şi-i vine mereu prin casă. Adică pentru Florica. Cu toate acestea şi de atunci încolo l-a primit. Vorbea şi râdea cu dânsul încât toată lumea ar fi jurat că sunt prietenii cei mai buni. Îl ura şi râvnea să-l prindă, să se răfuiască. Îi era frică şi lui de răfuiala dorită şi totuşi o căuta. Pleca liniştit de-acasă, căci Savista era o paznică nepreţuită şi-i raporta în fiecare seară fiece pas al nevestei…

  Ion însuşi simţise de mult vrăjmăşia Savistei şi deseori îi venea s-o sugrume, ca să-şi deschidă drumul la Florica. Ura însă numai pe George, din ce în ce mai rău, fiindcă numai din pricina lui nu e slobodă femeia. Dacă n-ar fi luat-o el, poate că ea l-ar fi aşteptat şi azi n-ar mai trebui să se zbuciume şi să nu ştie cum să se apropie de dânsa.

  Chiar în ziua când Titu plecă din Armadia Ion, aflând că George nu-i acasă, înspre amiază se repezi la Florica, nădăjduind să-i mai poată vorbi măcar o clipă între patru ochi. Savista, pe prispă, îl zări de departe şi, nemaiputându-se târî la locul ei de pândă după grămada de coceni, se rezemă îndată de perete, închise ochii, deschise gura şi începu să sforăie uşor, parcă ar dormi dusă. Ion intră în ogradă, o văzu şi o strigă pe nume. Oloaga însă nu răspunse. Atunci Ion se apropie şi-i zise iar, mai încet, cu inima tremurând de bucurie, vrând s-o încerce dacă doarme aievea:

  — Savista!

  Oloaga însă sforăia nemişcată, deşi vreo trei muşte i se plimbau pe obrajii scofâlciţi şi asudaţi, pe gingiile alburii, pe dinţii lungi şi galbeni.

  — Doarme, slavă Domnului! Murmură Ion, trecând în vârful picioarelor în tindă.

  Savista îşi ascuţi urechile. N-auzi decât şoapte şi apoi glasul Floricăi, îndemnându-l să plece.

  — Savista doarme ca iepurele, ia seama.

  Oloaga fierbea de mulţumire c-a găsit, fără să vrea, mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindcă de-afară nu auzea bine ce vorbesc ei înăuntru, nu mai ieşi pe prispă, ci de azi înainte se ghemui într-un colţ în tindă, păzind de-acolo să nu treacă găinile pragul. Moţăia toată ziua şi deseori sforăia. Florica, cu grija casei, nici nu băgă de seamă că Savista şi-a schimbat locul.

  Dar când a auzit-o horcăind, s-a gândit că poate să fie bolnavă şi-a întrebat-o:

  — Ce te doare pe tine, Savistă, de te-ai înmuiat aşa? Oloaga se prefăcu. Se frecă la ochi cu pumnii, parcă de-abia s-ar trezi, şi blodogori mohorâtă:

  — Nimic… Somn, somn…

  Florica clătină din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi îmbătrânit şi de aceea o apucă moleşeală mai des.

  Trecură câteva zile. Ion nu se mai arătă. Savistă clocotea de nerăbdare.

  Apoi vineri seara George, sfătuindu-se cu Florica, îi spuse că duminică noaptea va pleca cu tatăl său la Pădurea Fulgerată, să aducă câte-un car de lemne înainte de a-i năpădi căratul bucatelor de pe hotar. Şi tocmai a doua zi veni iar Ion. Savista sforăia dusă în ungherul ei. Ion,