— Noroc, Florica… Dar ce-i cu Savista? Zise dânsul încet, cu glasul tremurat.

  — Apoi aşa face de-o vreme încoace… O fi bolnavă… ştie Dumnezeu… Da şezi, mai şezi la noi, Ioane!

  — Mulţumesc, c-am tot şezut! Răspunse Ion uitându-se la Savistă şi apoi adăugă: Da George nu-i pe-aici?

  — Nu-i, că-i la porumb cu lucrătorii…

  — Mhhm…

  — Numai dumimcile de-l mai prinzi pe-acasă acu, dacă ne-a îmbulzit munca… Da poate nici duminică să nu fie… că tocmai duminică seara vrea să plece la pădure…

  Ion se cutremură, parcă l-ar fi zgâlţâit deodată o mână năprasnică. Sângele i se aprinse în inimă ca într-un ibric pus pe jăratic. O privi cu ochi atât de mari încât i se părea c-o vede sub mărul pădureţ, în braţele lui, şi-i simţea carnea fierbinte. Florica nu se uită la dânsul ca şi când ar fi ghicit la ce se gândeşte. Şi Ion şopti aspru, poruncitor:

  — Duminică, după ce pleacă dânsul, să ştii că vin! Auzi tu? Femeia tăcu.

  — Să ieşi în ogradă! Auzi? Negreşit să ieşi, altfel… Florica tăcea mereu.

  — De-atunci n-am mai schimbat o vorbă ca oamenii. Şi nu mai pot…

  — Dacă află George, ne omoară! Zise Florica foarte încet, fără a-l privi.

  Ion scrâşni, încât pe femeie o trecu un fior.

  — Să ieşi, Florică! Să nu faci cumva să nu ieşi, că…

  În clipa aceea amândoi întoarseră privirile deodată la Savista care horcăia cu gura căscată şi înghiţea din când în când. O priviră înfricoşaţi, cu o presimţire urâtă, care însă trecu repede ca o nălucire.

  — Doarme, doarme, murmură Florica.

  Savista respira greu. Sudorile îi curgeau şiroaie pe tâmple, pe obraji. Roi de muşte bâzâiau împrejurul ei…

  Titu nu se mai sătura privind pământul Ardealului care fugea, se îndoia, rămânea în urmă, se întindea departe, se apropia iarăşi… Şi trenul trecea trufaş pe lângă satele româneşti, pe unele spintecându-le chiar ca un tiran neîndurător, şi doar pe-alocuri se oprea câte-o clipă, însemnându-şi oprirea cu vorbe aspre ungureşti care zoreau sau huiduiau veşnic pe ţăranii drumeţi sau slujitori. Pretutindeni aceiaşi ţărani, umili, voinici, răbdători: pe şoselele albe, alături de care silitoare, pe câmpiile galbene, răscolite de braţele lor şi udate de sudoarea lor, prin satele sărace, stoarse de vlagă. Unde era munca, erau numai ei. Pe urmă veneau gările mari, anticamerele oraşelor, şi ţăranii nu se mai zăreau. În schimb, apăreau surtucari grăbiţi, gălăgioşi, nerăbdători, vorbind poruncitor numai în grai străin.

  „Noi muncim ca să benchetuiască ei! Se gândea Titu înecat de o revoltă din ce în ce mai mare. Asta-i ilustraţia nedreptăţii şi oropsim noastre!”

  În Armadia străinii de-abia se observau în mulţimea mare românească. Dar oraşele acestea parcă-i luau un văl de pe ochi, ca şi odinioară în Gargalău cocioabele de pe la margini. I se păreau nişte cuiburi uriaşe de trântori duşmani care înghit, veşnic nesăturaţi, rodul muncii milioanelor de robi dimprejur.

  La Cluj schimbă trenul. De-abia izbuti să se caţăre într-un vagon ticsit de oameni, să-şi aşeze geamantanul pe coridor. Atâta vorbă ungurească îi înnegrea sufletul. Se simţea parcă s-ar fi oprit deodată într-o mocirlă.

  „O, ce bine-i că plec… Cel puţin nu voi fi nevoit să văd şi să aud mereu lucrurile acestea revoltătoare!” În aceeaşi vreme însă îi era ruşine că fuge din luptă. Îşi zicea că cinstit ar fi să stea în vârtejul ciocnirii, iar nu să lase pe miile celea de umili în ghearele hrăpăreţe, fără apărare şi fără nădejde… Dar îndată ce se uita împrejur, curajul îi pierea şi înţelegea că războiul acesta nesfârşit cere voinici vânjoşi, dârzi, neîmpăcaţi, care luptă fără a-şi da seama şi fără încetare. Ţăranii din Luşca… cei ce suferă bătăi, umilinţe, temniţe, şi nu se înmoaie…

  Se înnopta. Trenul gonea uruind. Nouri de scântei se împrăştiau în răstimpun peste ogoarele negre, licărind în văzduh ca o ploaie de stele căzătoare… Titu, pierdut în gânduri, privea în întuneric, rezemat cu fruntea de cerceveaua ferestrei deschise. Curentul amestecat cu fum îi vâlvoia părul… În vagon oamenii se liniştiseră. Rămăsese singur în coridor cu câteva cufere. Îl cuprinse foamea şi-şi aduse aminte c-ar fi trebuit să mănânce la Cluj, dar l-a zăpăcit vălmăşagul de lume şi de zgomot. Scoase din geamantan merindea ce i-o pusese acasă. Pe când se lupta cu un picior de găină friptă, conductorul, care isprăvise controlul biletelor, veni să se mai odihnească puţin şi, văzându-l mâncând, îi zise „poftă bună” pe ungureşte. Titu însă răspunse ursuz:

  — Nu ştiu ungureşte!

  Atunci conductorul se uită împrejur şi, nemaifiind nimem, murmură:

  — Şi io-s român, domnule!

  Titu se însenină deodată. Îi oferi o bucată de friptură, zicând întruna:

  — Eşti român… eşti român… poftim… eşti român!

  Şi conductorul îi povesti că se cheamă Ştefan Popa, dar că şi-a schimbat numele în Pap Istvan, fiindcă aşa i-au cerut când l-au pus în serviciu, că e însurat cu o unguroaică şi are opt copii, că joacă şi el cum cântă cei mari, altfel ar rămâne pe drumuri.

  „Adică acela care vrea să iasă din robia de la ţară, trebuie să-şi robească sufletul la oraş, să devie la rândul lui o primejdie pentru robii care l-au născut!” se gândi Titu când rămase iar singur. Cel ce se depărtează de satul lui trebuie să cadă în mrejele lor…

  Adormi pe geamantan, istovit mai mult de gânduri decât de oboseală… Îl deşteptă un junghi în spinare. Soarele tocmai strălucea întristat. Şi trenul huruia mereu, mereu…

  Pe peronul gării din Sibiu aştepta un grup de domni cu brăţare tricolore, care se împrăştiară la uşile vagoanelor: erau organizatorii însărcinaţi cu primirea oaspeţilor din toate ţinuturile româneşti… Titu sări jos şi se cruci văzând câtă lume care vorbeşte româneşte cobora din trenul în care dânsul se simţise atât de străin. Şi totuşi în tren nu vorbiseră româneşte! De ce n-o